Arhive din categoria: Pastorale

BUCURIA CRĂCIUNULUI – Pastorală la Naşterea Domnului 2012

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Toate sărbătorile creştine sunt prilejuri de mare bucurie, aşa cum simt toţi cei ce le ţin cu evlavie. Angajând mai ales pe cei mai mici sau pe tineri care au viaţa înainte, Crăciunul este sărbătorit cu o bucurie la o treaptă deosebită. Este aceea care în sufletele tuturor stăruie permanent, constituind, parcă, măsura intensităţii multora sau puţinelor bucurii pe care viaţa personală şi colectivă le presară în curgerea obişnuită. Aceasta pentru că bucuria Crăciunului are un fior religios, ce ajută fiecăruiasă perceapă tăria propriei credincioşii faţă de învăţătura şi viaţa creştină.Cei din vechime întreţineau permanent această stare de bucurie la toată înălţimea ei prin urările la momente festive şi nu mai puţin ca formulă de salutare. De fapt, bucuria se exprimă nu numai prin cuvinte, ci şi prin gest, ţinută sau însăşi expresia chipului.  Anturajul, ca dealtfel mediul chiar, dă nuanţă potrivită stării sufleteşti. E de-ajuns ca la răstimpuri, cu sau fără nostalgie, să revină în amintire Crăciunul, poate în mod ideal, cu peisajul de iarnă şi colindul prin nămeţi la gazde binevoitoare, în lumina înserării cu ivirea astrelor ce străjuiesc bisericuţe sau gospodării modeste, în aşteptarea sublimă a lui Moş Crăciun, oglindind moşteniri ancestrale, pentru ca fiinţa întreagă să fie mişcată de ceea ce este mai presus de ea. Viziunea se întregeşte cu icoana evenimentelor biblice şi care se îmbie nu doar pentru memorie, ci ca retrăire a lor de către toţi cei în sărbătoare.O astfel de bucurie se transmite din generaţii şi de la o persoană la alta, angajând şi pe cei care, din diferite pricini, nu pot dovedi sensibilitatea cerută. Ori, Naşterea Domnului, prin ceea ce înseamnă ca renaştere a omenirii şi înnoire a lumii, îndreaptă totul spre desăvârşire. Dincolo de greutăţile de orice fel, se afirmă bucuria împlinirii adevăratelor năzuinţe ale omului, chemat să pună în lumină minunea creaţiei şi a vieţii.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Bucuria se defineşte în mod obişnuit ca o stare de satisfacţie morală, proprie conştiinţelor adevărate, generând sentimentele de certitudine pentru făptuirea sau împlinirea datoriei; mulţumire sufletească vie în faţa realităţii, pricinuită de un eveniment fericit ori de o lucrare jertfelnică. Cuvântul ca atare e folosit de multe ori cu diferite sensuri şi pe variate planuri de existenţă[1]. Este, de pildă, şi  o bucurie falsă, aceea a celui răutăcios la necazul celui bun[2].  Adevărata bucurie este cea de la Dumnezeu, ca har sau dar de sus şi roadă a Duhului Sfânt. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: “Trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului ; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi, iar de vă purtaţi în duhul, nu sunteţi sub Lege… Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă –răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”[3]. Însăşi “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”[4], adaugă acelaşi apostol într-alt loc. O astfel de bucurie, cultivată prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu rostit de Biserică, devine una a credinţei în cei credincioşi, cum afirmă Cartea Faptelor Apostolilor[5]. Autorul acesteia, Sfântul Luca, mai precizează şi în Evanghelia sa : “S-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău. Şi le-a zis: am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri. În acest ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.”[6] În rugăciunea arhierească, Domnul, în grija faţă de învăţăceii Săi, cere ca aceştia să fie păziţi în numele Părintelui ceresc, adăugând următoarele: “Acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.”[7] Prin cuvântul ce aşază firea noastră deasupra celorlalte fiinţe sau lucruri, ne împărtăşim bucuriile, ca şi necazurile, găsind în mijlocul de comunicare siguranţa aceloraşi simţăminte, raţiuni sau doriri, aşa cum lămurit arată şi unul dintre marii teologi români. El precizează că „Nevoia unora de alţii şi prezenţa lui Dumnezeu în obligaţia simţită de oameni de a-şi satisface reciproc această nevoie, se trăieşte nu numai în ajutorul ce şi-l dau prin sfătuire, încurajare, mângâiere şi faptă de ajutorare, ci şi în orice comunicare afectuoasă în general… Omul îşi comunică prin cuvânt nu numai gândurile, ci şi  bucuriile şi durerile. Sau chiar în comunicarea gândurilor e o bucurie şi, uneori, o durere pe care şi-o alină prin aceasta. Bucuria comunicată prin cuvânt se măreşte, căci face să se adauge la ea bucuria celui căruia i se comunică. Durerea comunicată prin cuvânt se micşorează, căci povara ei e preluată de altul, sau e relativizată de acela… Prin cuvânt se comunică unul altuia, dar bucuria lor este că în această comunicare fiecare îl simte pe celălalt ca deosebit. În comunicarea durerilor prin cuvânt şi în participarea la ele prin cuvânt, fiecare întăreşte umanitatea celuilalt şi şi-o întăreşte, în acelaşi timp, pe a sa proprie”.[8] Natura înconjurătoare însăşi se împărtăşeşte din această lucrare, cum vrea să arate pilda semănătorului, în care acesta este Însuşi Dumnezeu, iar sămânţa cuvântul Său, care este primită cu bucurie în locul unde e aruncată, dar încolţeşte doar în pământul bun sau roditor.[9] Dacă bucuria aduce în suflete cuvântul lui Dumnezeu, cu cât mai mult Însuşi Fiul sau Cuvântul Veşnic, prin întruparea Sa! Neascultarea cuvântului a adus omului tristeţea căderii, iar comuniunea cu Însuşi Cuvântul întrupat redă marea bucurie pe care o exprimă în felul propriu fiecare parte a creaţiei. Întruparea e vestită şi pregătită într-o atmosferă de bucurie, precum arată şi textul biblic privind Bunavestire prin cuvintele Arhanghelului Gavriil către Sfânta Fecioară, adică: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Bunecuvântată eşti tu între femei”; [10] precum şi ale rudei sale Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi anume: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat cu bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu de Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”[11]. Apoi, odată cu naşterea Pruncului, îngerul Domnului a zis păstorilor din ţinutul Betleemului: “Nu vă temeţi. Căci, iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David!”[12] Tot aşa şi magii de la răsărit, în căutarea Celui ce S-a născut, “văzând steaua s-au bucurat cu bucurie mare”[13]. Ori, cât de mare poate fi bucuria de a vedea viaţa înmugurind sub pronia divină, însuşi evanghelistul a consemnat prin cele deja arătate cu privire la ocrotirea fraţilor mai mici. Sfânta Tradiţie, prin scrierile Părinţilor Bisericii, dă la fel mărturie, despre bucuria generală produsă de evenimentul ce a îndreptat rostul lumii.Dintre ei, Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul la Naşterea Domnului se exprimă astfel: “Să ne bucurăm deci şi să ne veselim. Căci dacă Ioan, fiind în pântecele mamei, când a intrat Maria la Elisabeta, a săltat, cu atât mai mult noi trebuie să săltăm şi să ne bucurăm, când nu vedem pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru astăzi născut şi să ne minunăm şi să ne spăimântăm de măreţia întrupării, care depăşeşte orice înţelegere”[14]. Încă şi imnografia într-un mod ales redă bucuria zilei când intonează: “Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, propovăduind taina ce este de faţă”… sau la fel: “Să se bucure cerul, să se veselească pământul!”[15]Cele mai cunoscute mărturii în acest sens le dau şi colindele din care amintim următoarele versuri: “Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia chip luminos,/Lăudaţi şi cantaţi / Şi vă bucuraţi!”sau în contextul magilor: “luând fiecare/bucurie mare, care bucurie/şi aici să fie”. Tot aşa “Veniţi astăzi credincioşii să săltăm/De Naşterea lui Hristossă ne bucurăm”[16]. De menţionat şi rânduiala Acatistelor, ca imne ale bucuriei, în care Mântuitorul este numit “Izvorul bucuriei”, iar Maica Domnului “Bucuria tuturor celor necăjiţi”[17].Să nu se uite că, una dintre cele mai apreciate creaţii ale muzicii simfonice se intitulează “Oda bucuriei”[18], ce aminteşte mesajul ceresc de pace şi bunăvoire între oameni.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

În Duminica primă a postului pregătitor al praznicului ce îl petrecem, Pastorala semnată de Preafericitul Părinte Daniel, împreună cu toţi Ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a pus la inima clerului şi poporului dreptcredincios recomandările privind Anul Omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română, răspunsul întregii eparhii arădene constituindu-se în donaţii ce în ziua de prăznuire vreau să fie asemenea darurilor magilor de odinioară aduse Familiei sfinte pentru cele trebuincioase. Nu întrelăsăm şi răspunsul dat la chemarea permanentă privind obolul bisericesc şi patriotic pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului. Drept aceea mulţumim tuturor miluitorilor făcând rugăciune pentru răsplătirea lor cerească. Creştineşte este a purta grijă oricui ar avea nevoie, cu precădere celor bolnavi. În lume mai sunt de înfruntat necazuri şi nevoi şi mulţi sunt cei ce le depășesc. Cuvintele Domnului le sunt încurajatoare: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.[19] Cel credincios trebuie să dobândească tăria de a se  bucura în încercări, cum spune Sfânta Scriptură: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare”[20]. De fapt Fericirile se încheie cu cuvintele“Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”[21]. Întru bucurie sfântă împărtăşim toate urările de praznic ca acesta să aducă peste toţi binecuvântarea cerească a Sfintei Treimi, a Tatătul şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi în veci. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr.2100/2012, având titlul “BUCURIA CRĂCIUNULUI” se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.


[1] Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, pp. 65 şi 84; Dicţionarul explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1975, p. 101; Dicţionar de etică pentru tineret, Bucureşti, 1969, p. 60;

[2] Psalmul 34, 26;

[3] Galateni, 5, 17-18, 22-23;

[4] Rom. 14, 17-18;

[5] 13, 52;

[6] Luca, 10, 17 – 21;

[7] Ioan, 17, 11 – 13

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 100 – 103;

[9] Luca, 8, 13;

[10] Luca, 1, 28;

[11] Luca, 1, 42 – 48;

[12] Luca, 2, 10 – 11;

[13] Matei, 2, 10;

[14]Cf. Luca 1,44; Cuvântări la Praznice împărăteşti, în Izvoarele Ortodoxiei, vol V, p. 1

[15] Vecernia Naşterii Domnului, stihira 1; Utrenia, Sedealna;

[16] Astăzi s-a născut Hristos, Steaua sus răsare şi Veniţi astăzi, în Rugăciuni şi învăţături de credinţă ortodoxă, Arad, 1987, pp. 358, 360 şi 362;

[17] Acatistul Sfintei Învieri, Icos 3,3 şi Acatistul Maicii Domnului, lcos 1, 13;

[18] Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, 1975, vol. I, p. 328;

[19]Ioan, 16, 33;

[20] I Petru, 4, 13;

[21] Matei, 5, 12;

Ultima actualizare (Miercuri, 05 Decembrie 2012 18:10)

LA IZVORUL VIEŢII – Pastorală la Învierea Domnului 2012

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Hristos a înviat!

Dragi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Când zicem înviere înţelegem revenirea la viaţă, renaşterea după sfârşitul iernii sau a unui răstimp de amorţire, primirea de noi forţe şi înviorare[1]. Asociat cuvântul cu numele Mântuitorului, primeşte o conotaţie spirituală deosebită, aceea a veşniciei. Viaţa înnoită înseamnă ieşirea de sub stăpânirea morţii şi continuarea modului înălţat de a trăi în perspectiva nesfârşitului. Starea de început a existenţei umane a fost aceea a putinţei  dobândirii nemuririi. Depărtarea de Dumnezeu prin neascultarea de El a protopărinţilor Adam şi Eva a reprezentat şi înstrăinarea de Însuşi Izvorul Vieţii. Sfântul Apostol Pavel scria în acest sens: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”[2]. Mântuitorul, cum Însuşi mărturiseşte, a venit în lume “ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”[3]. Ori Învierea Domnului înseamnă redobândirea acestei stări de har pentru întreaga lume şi din care fiecare credincios prin strădanie proprie să se împărtăşească. Ca o lămurire a faptului, tot Apostolul neamurilor, mai spune: “Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus Domnul nostru.”[4] Fiinţa omului doar slăbită prin căderea în moarte şi stricăciune, se cerea restaurată, dar fără putinţa proprie de însănătoşire[5]. Aceasta revenea lui Dumnezeu Însuşi, lucrare la care omul trebuia să participe. Recâştigarea demnităţii iniţiale însemna apropierea de izvorul vindecării oricărei slăbiciuni spre viaţă deplină.

 

Dragi credincioşi şi credincioase,

Noţiunea de izvor la cei vechi primea un sens sacru, legat de originea vieţii, cu însuşiri minunate, între care aceea de a nu seca vreodată, curgând în veşnicie. Accepţiune asemănătoare primeau şi noţiunile de fântână sau ape.[6] Sfânta Scriptură le înscrie în momente importante; Mântuitorul Însuşi dă un tâlc duhovnicesc la fântâna lui Iacob, în convorbirea cu samarineanca, spunând: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia i-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? … Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”[7] Altădată lămureşte cu privire  la Duhul pe care aveau să-L primească discipolii Săi: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.[8] Reiese limpede faptul că Iisus Hristos Domnul este Însuşi izvorul vieţii veşnice. Deci, sensul duhovnicesc în ceea ce priveşte izvorul primează. Într-un astfel de context, dintre ucenicii Domnului,  Sfântul Apostol Iacov întreabă şi totodată răspunde: “oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apă dulce şi pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce.”[9] Apoi, Sfântul evanghelist Ioan în Apocalipsa sa mărturiseşte că “Domnul, Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua…[10]” Cu privire la ultimele cuvinte, desigur se înţelege, moartea sufletească, pentru toţi cei ce n-au gustat din paharul mântuirii. Un cuvânt folositor din partea Părintelui Dumitru Stăniloae învaţă aşa: “Omul rămâne nemuritor până când e însetat mereu de cunoaştere, până când trăieşte în conştiinţa că are mereu ceva nou de cunoscut, adică până când se află într-o conştiinţă a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, nu în monotonia unei esenţe supuse aceloraşi legi, ci în legătură cu Cel care I se face cunoscut în alte şi alte adâncimi ale sale. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nouă, nesupusă unor legi ale repetiţiei este cunoaşterea Lui ca realitate personală. Iar cunoaşterea aceasta este totdeauna o relaţie iubitoare. Numai iubind pe Dumnezeu şi numai în conştiinţa că e iubit de Dumnezeu, omul înaintează într-o viaţă de care nu se satură niciodată.”[11] Drept înţelegere a acestei realităţi avem şi cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului către Tatăl ceresc: “Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.[12] Câutând sprijin celor arătate şi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii am socoti potrivite următoarele rânduri ale Sfântului Grigorie de Nyssa: “Ce-i drept, unii dobândesc mântuirea şi prin frică, atunci când, gândindu-se la ameninţarea chinurilor din gheenă, se despart de rău. Iar alţii, săvârşind virtutea pentru nădejdea răsplăţii făgăduite celor ce au vieţuit binecredincios, dobândesc binele nu prin iubire, ci prin aşteptarea răsplăţii. Dar cel ce aleargă din suflet (spre desăvârşire) alungă frica (pe care o simte numai cel ce nu din iubire râmâne lângă Domnul…) şi nu se gândeşte nici la răsplată, ca să nu pară că preţuieşte mai mult plata decât pe Cel ce dăruieşte câştigul. Iubeşte din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, nu altceva din cele ce se fac de către Domnul, ci pe Însuşi Acela care este izvorul bunătăţilor. Deci, această simţire o legiuieşte sufletelor auzitorilor Cel ce ne cheamă spre împărtăşirea de El… Cel ce se lipeşte de Duh se face duh şi cel ce se uneşte cu Viaţa se mută de la moarte la viaţă, după cuvântul Domnului, sufletul dorind să-L_vadă, ca să se apropie de Izvorul vieţii duhovniceşti…, iar izvorul este Domnul, Care zice: “De însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.[13] Tot subliniind însemnătatea izvorului ca principiu a ceea ce este bine, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: “Domnul este izvorul existenţei, dar nu existenţa însăşi. Fiindcă e mai presus  şi de însăşi existenţa spusă şi gândită în oarecare mod”.[14] Rugăciunile, cântările şi slujbele bisericeşti, cu precădere cele din perioada pascală, cuprind şi ele invocarea izvorului ca ducând cugetarea spre Dumnezeu în Sfânta Treime cu atributele fiecărei persoane în parte, de asemenea la Maica Domnului ca mijlocitoare şi la sfinţi ca izvorâtori ai darurilor trebuitoare. Astfel, izvorul  este numit al ”sfinţeniei”, “binecuvântării”, ”înţelepciunii şi harului”, ”vieţii şi luminii”,[15] al “darurilor dumnezeieşti şi nestricăciunii”[16]. Din imnografia Praznicului se desprinde tâlcul cântării “Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău, pe cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor…”[17] De acum credinciosul gustă din “Izvorul cel fără de moarte“[18]. S-a împlinit astfel năzuinţa de a moşteni Împărăţia veşnică. Din acelaşi cadru nu ar putea lipsi imnele închinate Maicii Domnului, amintind cel care glăsuieşte: “Izvorăşte-mi acum, izvorule, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, dă-mi darul cuvântului ca să laud izvorul tău, care izvorăşte viaţă şi har credincioşilor; că tu ai izvorât pe Cuvântul cel într-un ipostas”[19].  Şi aceasta, desigur, spre mântuirea tuturor.

 

Dragi fii şi fiice duhovniceşti,

La începutul primăverii, ce vesteşte Sfintele Paşti, pe plan mondial se sărbătoreşte Ziua apei, aducând aminte omenirii de binefacerile ei pentru întreaga planetă, precum şi de nevoia de a-i asigura permanenţa şi puritatea. Pe faţa pământului izvorăsc ape minunate, acolo unde Dumnezeu rânduieşte, adesea însemnate cu sfinte locaşuri, tocmai pentru a pune în lumină rostul spiritual pe lângă cel material. O pildă se află în mănăstirea Feredeu din cadrul Arhiepiscopiei Aradului, nume parcă semnificativ din punct de vedere etimologic, pentru curăţirea trupească şi sufletească prin apă. Este pusă sub ocrotirea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, a cărui pomenire se face în jurul sărbătorii Sfintei Învieri, el însuşi amintind că a răpus balaurul, semnul răului, ce în schimbul apei pentru o cetate de odinioară cerea viaţa omenească. Anul în curs în Patriarhia Română este omagial pentru Sfânta Taină a Maslului şi îngrijirea bolnavilor. Ori, pentru cei suferinzi e de căutat izvorul sănătăţii. Se cuvine, deci, a fi aproape de ei, precum Mântuitorul S-a arătat cu slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, cu orbul din naştere de lângă scăldătoarea Siloamului, momente eternizate spre urmare prin citirile din perioada pascală, în care şi Biserica săvârşeşete mai cu dinadinsul slujba aghiasmei sau sfinţirii apei, îndeosebi de praznicul Izvorului Tămăduirii în Săptămâna Luminată. Şi este de luat aminte cântarea bisericească, anume: “Ca Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri, Îndurate, arată râurile milei Tale celei dumnezeieşti şi tămăduieşte pe toţi; revarsă izvoarele cele bogate ale minunilor şi spală pe toţi; că la Tine pururea alergând, cu căldură cerem har”[20]. Împărtăşindu-ne unii altora toate urările creştineşti ale praznicului, rugăm pe Izvorul binelui să reverse darurile Sale cele bogate peste toţi şi toate, peste ţară şi lume şi cu milostivire multă, peste cei ce au trebuinţă deosebită de sănătate prin dragostea fiecăruia şi ajutorul lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 500 / 2012, având titlul “La izvorul Vieţii”  se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paşti.

 


[1] Dicţionarul Explicativ al limbii Române, Bucureşti, 1975,  pp. 44 şi 475.

[2] Rom. 6, 23.

[3] Ioan, 10, 10.

[4] Rom. 6, 8-11.

[5] Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 66.

[6] Pr. V. Aga, Dicţionar enciclopedic, Timişoara, 1935, pp. 18, 11, 167; Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p.30, 228; A. Gheerbrant, Source, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 720 – 721; Le Roux – Guyonvarch, Fontaine, în o.c., p. 365; P. Grison, Eau, în o.c, p. 305 şi urm.

[7] Ioan 4, 10 – 15.

[8] Ioan 7, 38 – 39.

[9] Iacov 4, 11 – 12.

[10] Apocalipsa 21, 5 – 8.

[11] Pr.Prof Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 10.

[12] Ioan 17, 3.

[13] Omilia I la Cântarea Cântărilor, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea I, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 29, Bucureşti, 1982,  trad. Pr. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, p. 119, 126 – 127; (Ioan 7, 37).

[14] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. Părinţi şi scriitori Bisericeşti, vol. 80, Bucureşti, 1983, trad. Pr. D. Stăniloae, p. 173, prg. 60.

[15] Sfântul Vasile cel Mare, Anafora liturgică, Binecuvântarea pâinii ce se numeşte în popor Paşti, Rugăciunea a III-a şi a V-a a plecării genunchilor de la Vecernia Rusaliilor.

[16] Rugăciunea către Sfântul Duh a Acatistului Sfintei Treimi; Canonul Sâmbetei celei Mari, 6, 3; Canonul Învierii, 3,1.

[17] Sedealna slujbei Sfintelor Patimi din Joia Mare şi Rânduiala Proscomidiei.

[18] Chinoniconul-Priceasna Sfintelor Paşti.

[19] Canonul Născătoarei de Dumnezeu de la Izvorul Tămăduirii, 1,1.

[20] Canonul Sfântului Maslu, Sedealna.

COLIND DE TAINĂ – Pastorală la Naşterea Domnului 2011

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Odată cu sărbătoarea Crăciunului se afirmă şi vremea colindelor. Una dintre acestea chiar glăsuieşte aşa: “Am ajuns ziua cea sfântă,/Când colindele se cântă”[1]. Acestea sunt cântece străvechi ale popoarelor, cu menţiunea că la români au primit o dezvoltare deosebită potrivită însuşi caracterului poporului legat de virtutea omeniei, înţelegând pe temeiul credinţei şi faptei bune. Ele privesc diferitele momente sau stări din viaţa oamenilor cu rosturile corespunzătoare şi doririle de propăşire personale sau colective din partea celor de aproape pentru cei ce le trăiesc la nivelurile preţuirii adevărate. Astfel găsim colinde pentru sărbători, nunţi şi decese, pentru gospodari, preoţi, păstori, pescari, sau alte îndeletniciri, de asemenea pentru toate vârstele, copii, tineri şi bătrâni, cu referiri la locul, timpul şi modul unor lucrări, adică mişcarea într-un spaţiu sacru, la soroc determinat, individual sau colectiv, după un tipic sau program anume pentru fiecare, menit să întărească apropierea dintre cei colindaţi prin mijlocirea colindătorilor spre împliniri mai mari pe viitor, dintr-o generaţie în alta.[2] Puterea tradiţiei leagă tainic şi trainic oamenii, dincolo de spaţii şi timpuri sau mijloace de exprimare. Cuprinsul sintetizează caracteristicile principale ale evenimentelor şi doririle de împlinire pentru participanţii la făurirea lor, îmbrăcând sau primind o pecete religioasă, de unde şi improprierea de către Biserică, extinzându-se prin aceasta însăşi aria misionară creştină.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Obişnuit colinda având motivaţie istorică şi biblică redă învăţătura de credinţă cu aplicarea practică morală adăugând şi o urare în rugăciune. Melosul popular, găseşte acordul sobru al celui bisericesc, datinile şi obiceiurile substituindu-se însăşi tradiţiei în înţelesul plenar al Sfintei Biserici, ceea ce cu timpul şi după locuri le-a făcut să se instituţionalizeze, orice încercare profană apărând, cu unele excepţii, ca o improvizaţie neavenită. Bunăoară, se disting destul de uşor creaţiile străvechi de cele noi, cu prelucrările genului. Nota fundamentală este cea care doreşte să stabilească o comuniune mai largă, practic făptuindu-se şi prin ospăţul, uneori redus la dăruirea cuvenită pentru colindători, ce îmbogăţeşte frumuseţea spirituală a colindatului. Comuniunea reflectă modul în care poporul a înţeles mesajul creştin mereu şi pretutindeni, dar mai ales cel al Crăciunului, legat de întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi, în scopul înălţării şi îndumnezeirii omului. Cântul îngeresc din noaptea sfântă l-a rezumat în cunoscutele cuvinte: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[3]. Drept aceea chiar dacă oarecând colindatul se obişnuia şi la alte dăţi, Crăciunul le reprezintă pe toate, tocmai pentru mesajul său. Cel dintâi capitol al Noului Testament îl redă prin vestirea îngerului către Iosif, ocrotitorul familiei sfinte, a profeţiei Vechiului Testament: “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emmanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”[4]. Marea familie umană este încredinţată deci, că are chemarea să încununeze creaţia prin providenţa divină. Este de la sine înţeles că larga cuprindere a învăţăturii de credinţă pe care o au colindele într-o modalitate uşor de însuşit de către ascultători, nu scapă din vedere Sfintele Taine ale Bisericii, dintre care Botezul şi Cununia se impun prin legătura practică cu viaţa familiară. Ori aceasta este în permanenta atenţie a întregii obştii. Astfel, referirea la sfântul Botez intervine adesea în colinde prin faptul că în centru au pe Mântuitorul ca Prunc nou născut. Amănuntul prezintă o importanţă aparte pentru ceea ce înseamnă mărturia de totdeauna despre Botezul copiilor sau la vârsta copilăriei. Iar, după cum se ştie, Botezul este cheia intrării în creştinism şi începutul vieţii spirituale întărită în legătura celorlalte Sfinte Taine. Bunăoară, împreună cu Botezul este atestată şi practicarea Mirungerii sau Taina Sfântului Mir, precum şi Sfânta Împărtăşanie pentru cel intrat în comuniunea Bisericii. Sunt ilustrative următoarele versuri: “Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia, chip luminos, / Mititel, înfăşeţel, / În scutec de bumbăcel./ Vântul bate, nu-L răzbate, / Neaua ninge, nu-L atinge”[5] sau altele ca “Pică nouă picături:/Trei de vin şi trei de mir / Trei de apă limpejoară / Să-I facă de-o băişoară. / Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă bunul Dumnezeu / Se scaldă, se iordăneşte,/ Cu apa se limpezeşte / Cu sfânt Mir se miruieşte / Cu vinul se-mpărtăşeşte”[6]. Este accentuat aci adevărul că Pruncul de la Betleem este Însuşi Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu şi Om adevărat botezat în Iordan, moment al începutului misiunii Sale mântuitoare. La colindat se pot găsi referiri directe sau indirecte şi la celelalte Sfinte Taine, ca de exemplu privind spovedania, preoţia şi maslul prin stihurile: “Preotul iar se ruga, / Pentru toată lumea asta, / Să le ierte din păcate, / Din păcate jumătate, / Din greşeale a treia parte”[7]. Urmând o cale mai obişnuită a înţelegerii, de luat aminte la faptul că omul, bărbat şi femeie deopotrivă, a fost creat după chipul lui Dumnezeu spre a tinde la asemănarea cu El. Dacă pe această cale a alunecat din neascultarea de Creator, acum prin supunere încearcă a redobândi starea iniţială. Ori, pentru aceasta se cere mai întâi ştergerea păcatului protopărinţilor Adam şi Eva prin Botez şi continuarea lucrării în comun.În acest sens diversitatea rosturilor se conjugă cu afirmarea deplină a respectului ce trebuie să caracterizeze legăturile de familie. Se află aci capacitatea soţilor de a se reflecta pe sine unul în celălalt, ca într-o oglindă ce conturează chipul lui Dumnezeu prezent în fiecare.[8] Colindele privesc cu precădere deci familia, casa la care aduc pe Dumnezeu, cum spun versurile: “Că vă vin colindători, / Noaptea pe la cântători. / Şi v-aduc pe Dumnezeu,/Să vă mântuie de rău”[9]. Cele arătate îşi găsesc ecoul în următoarea colindă: ”Adam dacă a greşit / Domnul din rai l-a gonit / Din raiul cel din Eden/ Osândit cu greu blestem / Osândit şi lepădat/ Și din rai afară dat / Iar Adam dac-a văzut / Că în greşeal-a căzut /A şezut jos într-un loc / Plângând cu lacrimi de foc / Cu jale la rai privind / Şi către Eva grăind: / Amar, Eva, ce-ai făcut/ Unde vom merge acum? / Căci de tine ascultai/ Și din acest pom mâncai / Fie, Doamne, mila Ta / Caută spre zidirea Ta”[10] sau alta “Raiul cel închis, /Azi iar s-a deschis, / Şarpelui cumplit / Capul s-a zdrobit, / Că strămoşii iară, / Prin Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit”[11]. De asemenea, subliniind taina ca binecuvântare a lui Hristos Domnul, colinda “La nunta ce s-a-ntâmplat / În Cana Galileii / Fost-a şi Iisus chemat/ … Văzând că nu-I vin de-ajuns / Apă-n şase vase au pus / Hristos cruce a făcut/ Apa-n vin a prefăcut / Atunci toţi au cunoscut/ Că Mesia S-a născut”[12]. Minunea aceasta este aşadar dovadă a mesianităţii Domnului. Legătura se realizează mereu prin apropierea celor două momente şi locuri, a naşterii şi nunţii. Sfintele Taine sunt aşadar vestite de colindători deodată cu “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” mărită de imnografia Bisericii[13]. Stihurile colindei confirmă: “O, mai vino, Doamne, iară, / Vino cu Sfânta Fecioară, / Ca-n Vifleimul Iudeii / şi în Cana Galileii.”[14]

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Nu s-ar putea uita că sărbătoarea Crăciunului avertizează şi pe latura profană asupra sfârşitului şi începutului de an, ca marcând succesiunile unor etape în viaţa ce îndeamnă la o cugetare mai adâncă şi la întocmirea bilanţului lucrării omeneşti. Calea colindelor este una ce duce la rememorarea trecutului, reflectat în prezent pentru proiectare spre cele viitoare; înţelegând şi cele dincolo de timp şi spaţiu, ceurmăresc scopul vieţii şi răsplătirea împlinirilor în comuniunea cu Dumnezeu. Chiar pentru cei care obişnuiesc într-un limbaj comun să se refere de preferinţă la sărbătorile de iarnă, natura înconjurătoare înfrumuseţată cu haina albă a zăpezii, insuflă starea de nevinovăţie, în care s-ar putea reflecta mobilizator la o lucrare în rugăciune şi practicare a virtuţii. Mai mult ca oricând se retrăieşte nu doar trecutul apropiat şi propriu, ci cel foarte depărtat, ce îi aşează pe înaintaşi pe piedestalul unor idealuri vrednice de realizat şi pentru cei de azi, întrucât intră în planul divin pronietor a toate. Dobândim deodată cu strădania lucrării spre desăvârşire şi harul de a o ajunge. Şi aceasta angajând toate puterile sufleteşti în atmosfera sărbătorii. În acest fel colindatul aduce o nespusă mângâiere peste nostalgia nevinovăţiei începuturilor fiinţării şi totodată maturizării puterilor sufleteşti ce se cer înnoite şi înmulţite pe măsura cutreierării spaţiilor şi timpurilor, cum arată şi psalmistul: “înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţele tale”[15], vădind un optimism sănătos, hrănit de nădejdea în ajutorul dumnezeiesc. Răsplătirea colindătorului cu darurile Crăciunului este chezăşia milei lui Dumnezeu faţă de toţi, cum intonează şi versurile: “Și de-acum până-n vecie / Mila Domnului să fie”[16]. În acest cadru, încheind şi curgerea anului, reamintim şi două momente însemnate din cronica Bisericii noastre şi totodată a eparhiei. Unul este cel al canonizării marilor ierarhi ardeleni Andrei Şaguna şi Simion Ştefan, în legătură cu aceştia menţionând şi tipărirea în limba română a Noului Testament de la Bălgrad şi a Bibliei de la Sibiu, într-o vreme de afirmare a culturii şi spiritualităţii neamului, pentru a ne da seama de avântul spre câştigarea valorilor continentului şi a întregii lumi. Altul este al târnosirii noii şi monumentalei biserici a Mănăstirii Arad Gai, împlinit de însuşi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel între două momente semnificative, sărbătorirea a şase decenii de viaţă a Preafericirii Sale şi în pragul celui de-al cincilea an de slujire ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Fie ca în emoţia clipelor înălţătoare petrecute, cu urările în sfântă rugăciune, ce ni le împărtăşim, să primim cerească binecuvântare prin darurile nenumărate din darul desăvârşit venit de la Dumnezeu, Tatăl și Fiul şi Sfântul Duh, Căruia să-I fie slava în veci. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

T I M O T E I

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 2600/ 2011, având titlul “COLIND DE TAINĂ” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj Napoca, 1980, p. 107, (Colindiţa);

[2] Cf Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Bucureşti, 1983, pp. 3, 33 şi urm.

[3] Luca 2,14

[4] Matei, 1,23

[5] Prof. I. Brie, o.c., p. 42 (Astăzi s-a născut Hristos)

[6] Idem, o.c., p. 101 (În vârful la nouă meri)

[7] P. Caraman, o.c., p. 105

[8] Cf. Pr. Dr. Constantin Preda, Taina lui Hristos şi a Bisericii în viaţa de familie, în Lumina de Duminică, VII, (2011), nr. 20, p. 8;

[9] Prof. I. Brie, o.c., p. 87 (Ia sculaţi voi gazde mari)

[10] Idem, o.c., p. 102 (Adam dacă a greşit)

[11] Idem, o.c., p. 43 (Praznic luminos);

[12] Idem, o.c., p. 109 (Nunta din Cana Galileii); Cântări religioase şi colinde, Arad, 2004, p. 327

[13]Laudele Buneivestiri, Slavă… Şi acum…, şi stihirile arhanghelului, 2;

[14] I. Brie, o.c., p. 25; (Viflaime); Cântări…, p. 353 (Viflaime)

[15] Psalm 102, 5;

[16] Prof. Ioan Brie, o.c., p. 107 (Astăzi s-a născut Hristos)

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2011

† TIMOTEI

ARHIEPISCOP AL ARADULUI

ÎNNOIRE ŞI ÎNCUNUNARE

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI

2011

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Răspunsul la vestirea praznicului îl dă cu adevărat fiecare creştin nu doar în virtutea datinii, ci din convingerea lăuntrică hrănită mereu cu smerită cugetare, rugăciune şi lucrare duhovnicească prin post însoţit de fapte bune sau întregul şir al virtuţilor. După cum ştim răstimpul Paresimilor este cel mai potrivit ca durată şi intensitate de trăire duhovnicească pentru a înlesni răspunsul amintit, care este de fapt cel al vieţii noastre înălţată prin învierea Mântuitorului. În chip obişnuit vremea de postire a rămas în rânduiala bisericească ca una pentru deprinderea învăţăturii şi trăirii conformă Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii. Cu osebire se stăruie asupra celor privitoare la Sfintele Taine ale Bisericii în număr de şapte; dintre care doar Botezul ca poartă de intrare la celelalte este menţionat în Crezul nostru ortodox. Desigur că fiecare dintre ele îşi are propria însemnătate pentru câte o lucrare a Bisericii în unitate cu celelalte, şi anume întărire în starea de har dobândită prin miruire, iertare şi desăvârşire prin mărturisire, comuniune cu Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, însănătoşire trupească şi sufletească prin Sfântul Maslu, continuă înălţare a vieţii familiale prin Cununie sau consacrare totală pentru cele sfinte prin Taina Preoţiei, toate  săvârşindu-se în legătura Sfintei Liturghii, centrul însuşi al trăirii noastre în Hristos. Iar dacă Botezul reprezintă începutul acestei trăiri, Sfânta Taină a Nunţii este chezăşie pentru viaţa unitară de familie în Biserică. Această realitate a avut-o în vedere conducerea Bisericii noastre, când a proclamat anul acesta pe întreaga Patriarhie Română ca omagial pentru Taina Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii. Aceasta înseamnă o adâncire în înţelegerea sau simţirea noastră cu minte şi inimă, a celor ce Biserica lucrează prin aceste două Sfinte Taine pentru slava ei, deosebi în lumina praznicului Învierii Domnului.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

În cugetarea de acum despre Sfintele Taine arătate pricina legării lor laolaltă am găsi-o şi în faptul că Botezul înseamnă ştergerea păcatului strămoşesc de odinioară făcut de Adam şi Eva în Rai, care au reprezentat şi prima familie cu binecuvântarea lui Dumnezeu. De menţionat că prin mândrie, omul ieşit din mâinile Creatorului, în cele două alcătuiri bărbat şi femeie, a călcat porunca ascultării de Dumnezeu. Ori, atât Botezul, cât şi Cununia reprezintă un semn al vieţii, purificării, reînnoirii şi propăşirii spirituale, al împăcării şi comuniunii cu Dumnezeu. Încă dintru început, circumciziunea din Legea Veche, ca prefigurare a Botezului creştin, a însemnat consacrarea noului născut slujirii lui Dumnezeu, iar căsătoria devenea un simbol al unirii între Dumnezeu şi poporul Său[1]. Cei botezaţi, primind şi Taina Cununiei, mărturisesc fidelitatea până la jertfa unuia pentru celălalt, istoria însăşi găsind în acest cadru exemple dintre cele mai înălţătoare. Prin Botez omul este pus într-o relaţie directă cu Hristos şi numai indirect într-o relaţie de slujire şi cu ceilalţi oameni, pe când prin Taina Nunţii omul e pus în primul rând într-o legătură strânsă cu aproapele său. Căsătoria impune realizarea virtuţilor ca roade ale conlucrării lor cu harul, sau ca forme ale sfinţirii lor într-o relaţie neîntreruptă şi intensă de o înălţime care determină în sensul bun celelalte legături ale omului în societate. Se vădeşte aci faptul că persoana se realizează în comuniune, ea şi comuniunea fiind doi poli inseparabili[2]. Completându-se reciproc, Adam şi Eva reprezintă omul deplin, o unitate completă, chip al lui Dumnezeu. Crearea Evei din Adam înseamnă că ea a fost cuprinsă virtual în cel dintâi om şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă. Ea a fost în Adam nu ca ceva identic cu el, nefiind deci rezultatul unei simple dezvoltări a lui… Mântuitorul, la nunta de la Cana Galileii, săvârşind cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire, vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului, de la întărirea şi înălţarea căsătoriei[3]. În modul acesta Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, care se spiritualizează într-o tot mai mare comuniune este Taină în Hristos. Unirea lor în Hristos este o Biserică mică, sau o parte a Bisericii, un chip tainic al Bisericii, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”[4]. În legătură cu aceasta un mare teolog subliniază că persoana poate fi însemnată numai într-o absolut valoroasă comuniune, deşi nu se poate spune că persoana precede comuniunii, sau comuniunea, persoanei[5]. Raportul dintre ele reiese mai lămurit din învăţătura despre Sfintele Taine, îndeosebi a Botezului şi a Cununiei. Adică, se poate vedea că forma de existenţă personală este una de fiinţare în comuniune, în care fiecare creşte, pe măsură ce se dăruieşte şi potrivit darului primit. În continuarea celor menţionate, acelaşi teolog invocat subliniază că „ridicarea din moarte a omului vechi, a celui ce se botează, la starea de viaţă adevărată, a omului nou, în relaţie personală de răspundere cu Hristos, e o ridicare la activarea concretă a acestei răspunderi în raporturile cu ceilalţi oameni şi, în mod deosebit, faţă de comunitatea celor care constituie Biserica, Trupul comunitar al Domnului”[6]. Mântuitorul a instituit Botezul ca Taină înainte de Înălţarea Sa la cer, pentru că îşi trăgea harul şi puterea iertătoare din Sângele Jertfei Lui de pe cruce.  De aceea, abia după Învierea Sa, dă poruncă apostolilor, „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, precizând că „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”[7]. El se săvârşeşte prin afundarea de trei ori în apă, în numele Sfintei Treimi, însemnând moartea noastră pentru păcat, apoi îngroparea împreună cu Hristos în moarte, prin Botez, şi învierea împreună cu El la o viaţă nouă[8]. Prin el adeverim cuvintele apostolului neamurilor: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”[9]. Cu privire la Cununie pe lângă sensul propriu al înţelesului  e potrivit a afla şi cel figurat, în care Noul Testament vorbeşte de Nunta fiului de împărat, a Mirelui sau a Mielului, cu Mireasa pregătită Lui, adică Biserica şi la care participă şi se bucură îngerii şi sfinţii[10]. Tot metaforic Sfânta Evanghelie vorbeşte despre „casa nunţii”, „fiii nunţii” sau „prietenii Mirelui”, care se referă la ucenicii Domnului, iar în sens mai larg la toţi invitaţii sau nuntaşii, participanţi la unirea tainică dintre Mirele-Hristos şi Biserica-Mireasă, ce cuprinde spiritual pe cei ce sunt readuşi în situaţia de fii ai lui Dumnezeu, prin Botezul în moartea şi învierea Fiului Său[11]. Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la acestea se întreabă: „pentru ce Hristos a vorbit aici de nuntă? Răspunsul fiind: ca să cunoşti câtă grijă are Dumnezeu de noi, cât de mult ne doreşte; câtă strălucire au cele din împărăţia Sa; că acolo nimic nu este trist, nimic dureros, ci toate sunt pline de bucurie duhovnicească. De aceea şi Ioan Botezătorul îl numeşte pe Hristos Mire, de aceea şi Pavel spune: ”că v-am logodit unui singur bărbat”… Hristos a vorbit şi de învierea Sa, că mai înainte vorbise de moartea Sa, şi arată că după moartea Sa este nunta şi atunci este Mire”[12]. Şi imnografia  glăsuieşte în acelaşi sens, ca de pildă întrebarea Maicii Domnului pe drumul Crucii: „Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana şi într-acolo Te grăbeşti acum ca să le mai faci lor vin din apă?…”[13] sau vestirea Învierii: „Veseleşte-te, saltă şi te bucură, Ierusalime,  pe Împăratul-Hristos văzându-L ca pe un Mire ieşind din mormânt”[14]. Încă în întâmpinarea sărbătorii se face apel la trezirea conştiinţei prin cântarea: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se”[15]. Şir de suflete alese au răspuns de milenii mesajului nunţii tainice din parabola celor zece fecioare prin cuvinte ca acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…”[16] În ceea ce priveşte iconografia Praznicului, aşa cum se ştie, pune într-un prim-plan coborârea la iad a Mântuitorului, eliberând pe Adam şi Eva şi ceata drepţilor.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Am oprit asupra celor două Sfinte Taine a căror lucrare prin înnoire şi încununare se leagă într-un mod fericit de două momente de seamă ale vieţii omeneşti: naşterea şi căsătoria, privind deci persoana şi societatea. Poporul nostru a cultivat continuu cu prilejurile menţionate obiceiurile străvechi, iar prin sfintele sărbători a dat acestora o semnificaţie aleasă, mai ales pentru tineret şi familie. Anul acesta, prin apropierea datei de sărbătorire a Sfintelor Paşti şi a Sfântului Mucenic Gheorghe, ocrotitor spiritual al tinerilor, familiilor şi ţărilor, în numele Crucii Domnului Înviat, faptul reiese cu prisosinţă. Drept aceea, ţinând întocmai obiceiul pământului şi rânduiala Bisericii şi dorind unul altuia toată îndestularea darurilor Praznicului, fiecare trebuie să înnoiască şi să încununeze prin virtuţi făgăduinţele de la Sfintele Taine, pecetluite în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Al vostru de tot binele doritor,

TIMOTEI

A R H I E P I S C O P  ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 700 / 2011, având titlul „Înnoire şi încununare” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paşti


[1] Adrian Agachi, Căsătoria în Legea Veche; Precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra, în „Lumina” V (2011), seria II, nr. 62 (1866),  p. 11 şi  nr. 74 (1878), p. 11; Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, pp. 39, 66, 85; Marguerite Chevalier, Bapteme, Alexandre Volguines, Circoncision,Pierre Grison, Mariage, în Dictionnaire des Symboles, Paris, 1969, pp. 92, 492, 211.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. III, p. 176-177, 180;

[3] Idem, pp. 179, 183;

[4] Idem, p. 188, cf. P.G. 62, 387; Efeseni 5, 32;

[5] Idem, p.193;

[6] Ibidem, p. 56 – 59;

[7] Matei 28, 19 şi Marcu 16, 16; cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p. 64;

[8] Idem, cf. Romani 6, 3 – 10;

[9] Galateni 3, 27;

[10] Pr. Dr. Ioan Mircea, o.c., p. 339, cf. Matei 25, 1-10; Efeseni 5, 25 – 27; Apocalipsa 19, 1 – 10;

[11] Ibidem, cf. Matei 22, 10; 9, 15; Luca 5, 34; Marcu 2, 19;

[12] Omilia LXIX, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 23, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1994, I, p. 792;

[13] Slujba Sfintelor Patimi, Denia din Joia Mare, Icosul;

[14] Slujba Învierii, Stihira Paştilor II;

[15] Troparul Deniei Duminicii Floriilor;

[16] Troparul la o Sfântă Muceniţă;

Ultima actualizare (Joi, 14 Aprilie 2011 08:52)

VREME DE SLUJIRE SFÂNTĂ – Pastorală la Naşterea Domnului 2010

†  T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini,

binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu –Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Crăciunul anului ce se încheie în câteva zile, încununează curgerea celui dintâi deceniu al primului secol din mileniul al treilea. În el se cristalizează gânduri, făuriri la început de etapă nouă în viaţa lumii, nădăjduită mereu înspre mai bine. Acest fapt constituie într-un fel o reprezentare concretă a anilor, deceniilor, secolelor şi chiar mileniilor ce urmează, o zeciuială a vremii în continuă schimbare sub semnul providenţei. Naşterea Mântuitorului ne călăuzeşte o atare cugetare întrucât deja de două mii de ani patronează şi împarte în diferitele măsuri ale timpului terestru lucrarea omenească în perspectiva veşniciei. Făcând şi o retrospectivă asupra civilizaţiei planetei, prospectarea spaţiului cosmic în unitatea timpului tinde spre infinitul din care desigur că un deceniu dă mai multe date decât o clipă. De altfel, psalmistul mărturiseşte lui Dumnezeu: „că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii”[1]. Evenimentele se petrec continuu, iar la răstimpuri cei ce le prilejuiesc fac bilanţurile necesare, sistemul zecimal permiţând poate ca cel de acum să fie mai aprofundat, cifra ca atare fiind ilustrativă. În fiecare an al deceniului trecut, în cuvântul pastoral al praznicului s-a adâncit semnificaţia numărului anilor nu doar sub aspectul material, ci şi sub aspectul implicaţiilor spirituale. Ajungând la ordinea zecilor am putea opri aici, socotind că de acum înainte temeiul tălmăcirilor rămâne tot cel privind unităţile, doar amplificând valoarea cifrei superioare şi tot aşa mai departe la ordinul sutelor sau miilor. De pildă, la semnificaţia cifrei şapte, a desăvârşirii, multiplul zece îi va adăuga virtute din punct de vedere spiritual potrivit cu realitatea însăşi cum ar constata, iarăşi, acelaşi psalmist: „ Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen. Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; că trece viaţa noastră şi ne vom duce… Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune… Şi caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale şi îndreptează pe fiii lor”[2]. Cercetând mai de aproape deci înţelesul cifrei anului se poate spune că e compusă din suma numerelor sfinte trei şi şapte sau a primelor patru numere fundamentale, totul privind deplinătatea şi sfârşitul, având şi o valoare memotehnică, adică de luare aminte şi reţinere, cele zece degete ale celor două mâini indicând poruncile dumnezeieşti pe care se bazează toate normele şi orânduielile; deasemenea, după Sfânta Scriptură, cele zece plăgi, înţelegând dezlănţuiri ale naturii, molime şi pieiri de oameni şi vietăţi, prin care Dumnezeu a pedepsit Egiptul pentru încrâncenarea faraonului de a menţine în robie poporul lui Israel, exemplificând practic sancţiunea pentru încălcarea voii divine[3]. Cartea Facerii menţionează şi zeciuiala pe care patriarhul Avraam o dă regelui Salemului, adică Melchisedec, ca o subliniere a faptului că respectă legea teocratică în virtutea căreia Dumnezeu stăpâneşte toate, omul fiind doar administrator sau iconomul care sub forma sacrificiului recunoaşte darurile primite[4]. Pe paginile Sfintei Evanghelii se dă şi pilda celor zece fecioare, dintre care cinci înţelepte şi cinci nepăsătoare faţă de datoria muncii şi privegherii în aşteptarea Mântuitorului[5]. În număr de zece sunt şi coarnele şi cununile împărăteşti ale fiarei apocaliptice, ca semne ale potrivniciei de-a lungul timpului, pe care le biruieşte Biserica[6]. Numărul vizează sensul totalităţii, a săvârşirii şi întoarcerii la unitate, mai ales după încheierea ciclului primelor nouă numere. Decada este pentru matematicienii şi filosofii vechi de o importanţă sacră, simbol al creaţiei universale. Se cunoaşte şi aceea că zece e formulă binară, care se împarte în două componente putând exprima atât alternaţa, cât şi consonaţa sau coexistenţa. De menţionat şi aceea că uneori cifra pe lângă valoarea numerică reprezintă şi noţiuni de un cu totul alt ordin şi care scapă percepţiei obişnuite[7]. Ceasornicul istoriei pendulează neîncetat între ecourile trecutului şi armoniile visării viitorului, arătătoarele sale edificând asupra clipei prezente. Dar pentru o zi de sărbătoare sfântă el îşi pierde rostul, căci timpul trece în veşnicie. Dumnezeu vine în lume, cerul coboară pe pământ; omul primeşte darul, dar se cuvine şi a dărui ceea ce este spre propria înălţare. Puterile cereşti însele aduc laudă prin imnul evenimentului Naşterii Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!”[8] Înaintăm într-un timp sacru, dar şi retrăim permanent, începuturile, cu norul de mărturii ale credinţei atâtor aleşi ai planului dumnezeiesc, potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor: „şi toţi aceştia mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”[9]

 

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

Timpul Bisericii aparţinând lumii spirituale însuşi este consacrat. Pentru a fi rodnic trebuie să se arate în semnele văzute, prin slujbele sfinte şi sărbătorile religioase, a căror reluare anuală se împleteşte cu ritmul timpului cosmic.[10] Este azi cunoscut cum calendarul religios, cel creştin cu precădere, călăuzeşte activitatea omenească şi pe celelalte planuri, cultural, social, economic şi altele, agricultura constituind o preocupare aparte ţinând seama de ritmul pământului. Aceasta tocmai datorită coştiinţei omului că a fost pus de Dumnezeu să-l stăpânească şi împreună să dea roada aşteptată. Fiecare sărbătoare oricât de mică, încă din vechime se leagă într-un loc sau altul de o anume muncă a pământului, ea însăşi asociată cu practici şi obiceiuri felurite, adevărate ritualuri, observate cu stricteţe, înveşnicind astfel timpul. Crăciunul în fruntea sărbătorilor din timpul iernii, în care pământul se pregăteşte pentru roada viitorului, oglindeşte cu prisosinţă atmosfera spirituală ce o crează. Actualizarea venirii Fiului lui Dumnezeu în lume trezeşte în fiinţa omenească un nesfârşit dor după o stare iniţială în care a aşezat-o Creatorul, nostalgia paradisului cum ar numi-o un scriitor creştin. O consideraţie în acest context din partea unor gânditori ar fi edificatoare. Astfel, cel la care ne-am referit spune următoarele: „afirmând că nostalgia paradisului e impulsul primordial al creaţiilor omeneşti, ne-am gândit mai întâi la Edenul terestru, a cărui amintire e atât de creatoare în voinţa de civilizaţie a omenirii şi la paradisul ceresc, a cărui aspiraţie ridică până la vecinătatea cerului plăsmuirile culturii. Spiritul omenesc, însă, hrănit de nostalgie, descoperă urmele paradisului chiar în această viaţă, ce se zbate sub imperiul păcatului. Ideea acestor urme ale gloriei din care a căzut omul nu e o născocire a fanteziei, ci o proprietate a doctrinei creştine, care atestă că fondul adânc al naturii create a rămas totuşi bun sub păcat şi e capabil de o nouă biruinţă când îl aprinde fulgerul harului divin. Nostalgia aceasta hrăneşte asceza creştină, când aşează mănăstirile în colţurile cele mai frumoase ale naturii, când vede în nevinovăţia copilăriei măsura şi posibilitatea sfinţeniei, când împodobeşte locaşurile de rugăciune cu artele ce simbolozează cerul duhovnicesc al Bisericii şi când năzuie să realizeze viaţa îngerească în monahi”.[11][12]Şirul gândurilor desigur continuă dar dintre ele redăm cele următoare ale unui teolog român: „conlucrarea omului cu Dumnezeu în istorie determină realizarea adevăratei istorii. Această colaborare cere din partea omului un efort stăruitor de a-şi controla pornirile inferioare, de a se ridica la concepţii şi comportamente superioare de viaţă. Eroismul istoriei nu este dat de fapte măreţe, meteoritice, ci de stăruinţa în efortul duhovnicesc ce duce la marile acte creatoare ale istoriei mântuirii. În acest mod de a înţelege istoria transpare prezenţa lui Dumnezeu în istorie… În efortul de adâncire a comuniunii, surprindem taina istoriei care este legată de sfinţenie… Se poate vorbi la omul religios de o nostalgie a paradisului, în sensul de un dor după timpul originar  şi de o tendinţă de a recupera acea stare primordială… Nostalgia  este transfigurată în momentele de sărbătoare. Trăirea acestora nu însemnează o repetiţie monotonă a unor acte cultice, ci înţelegerea fiecărei clipe ca o şansă unică pentru posibilitatea transformării prezentului efemer în veşnicie… Timpul sărbătorii este prin excelenţă cel al lui Dumnezeu… Menirea noastră este aceea de a regăsi şi nu de a găsi sensul timpului dat de Dumnezeu. În veşnicia lui Dumnezeu este presupusă posibilitatea existenţei timpului, dar a unuia în care să se concretizeze un răspuns liber din partea omului la chemarea de iubire dumnezeiască din veşnicie. În această perspectivă trebuie înţelese cuvintele Eclesiastului: „Vreme este să te naşti şi vreme să mori; … vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;…” Expresia vreme este nu înseamnă că omul are vreme. Este diferenţa fundamentală între a fi şi a avea. Omul nu are timp, ci este în timp. Şi dacă este în timp va fi capabil să actualizeze la momente diferite sensurile puse de Dumnezeu în timp. În acest fel el se află într-o mişcare care converge spre Dumnezeu şi trăieşte timpul ca o înaintare spre veşnicie.”[13] Cu privire la gândirea menţionată a părintelui Stăniloae acelaşi autor menţionează, că este revelatoare, întrucât „leagă timpul şi mişcarea ca realităţi specifice creaţiei nedesăvârşite. Însă, pe de altă parte, ele nu sunt văzute ca realităţi negative sau păcătoase, ci care mediază spre eternitatea lui Dumnezeu; este subliniată aşadar participarea lui Dumnezeu la timp, pentru a primi creaţia temporală în veşnicia Sa.”[14] Sfânta Tradiţie prin glasul Părinţilor Bisericii confirmă adevărurile biblice în cuvinte ca acestea: „Să învăţăm că lumea a fost creată, dar să nu gândim că Dumnezeu a făcut-o pe când exista timpul… Înţeleptul nu slujeşte şi nici nu cinsteşte pe Dumnezeu într-un loc anumit, nici într-un locaş special de închinăciune şi nici la sărbători şi zile rânduite, ci toată viaţa lui, în orice loc, fie că este singur, fie că are lângă el pe alţii care cred la fel cu el. În tot locul şi în tot timpul cinsteşte pe Dumnezeu, adică Îi mulţumeşte pentru cunoaşterea şi vieţuirea sa… Este sfânt orice loc şi orice timp în care gândul nostru se îndreaptă spre Dumnezeu;”[15] sau următoarele „Marele Melchisedec a fost descris ca „fără tată, fără mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” precum a lămurit cuvântul adevărat despre el al bărbaţilor purtători de Dumnezeu, nu din pricina firii celei create şi a celor din nimic, după care a început şi a sfârşit de a fi, ci din pricina harului dumnezeiesc şi necreat care există pururea, mai presus de toată firea şi tot timpul, din pururea existentul Dumnezeu, har după care se cunoaşte ca fiind născut întreg cu totul prin alegerea voii Sale.”[16] În legătură cu textul, tălmăcitorul şi totodată comentatorul continuă: „experienţa ieşirii din timp şi fire o trăieşte sfântul însă în grad culminant ca unul a cărui minte a uitat de toate, pătrunzând fără idei, fără cuvinte, în chip neştiut şi neînţeles în Dumnezeu, Cel mai presus de toate cele cunoscute şi explicabile; starea aceasta fiind nu numai o stare a minţii, ci şi a întregii sale fiinţe, pentru că întreagă a primit însuşirile lui Dumnezeu întreg, care  au copleşit însuşirile ei, aşa cum fierul încălzit în foc primeşte însuşirile focului care le-au copleşit pe ale sale.”[17] În consonanţă cu scrierile teologilor imnografia praznicului intonează cele spre lauda Celui Veşnic: „Astăzi Firea cea nevăzută se împreună din Fecioară cu oamenii. Astăzi Fiinţa cea nemărginită se înfăşoară în scutece”[18] sau „Fecioara astăzi pe Cuvântul cel mai înainte de veci merge să-L nască în peşteră în chip de negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce vine să se arate Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”[19] Într-un fel propriu credinciosului obişnuit colindele atestă şi ele raportul între timp şi veşnicie, privit prin Întruparea Domnului, ca de pildă în versurile cunoscute: „Astăzi s-a născut // Cel făr’ de-nceput”[20] sau „Şi de-acum până-n vecie // Mila Domnului să fie.”[21] Spre înţelegerea acestor cugetări am găsi temeiul potrivit în cele ale psalmistului, pe care le reia şi Sfântul Apostol Pavel cu privire la Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Întru început, Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrurile mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”[22] Timpul îşi păstrează rostul în această reîntoarcere simţită ca prezentă. Părintele Dumitru Stăniloae zice: „timpul nu e nici opus eternităţii, dar nici una cu ea. Numai un timp ce îşi are originea în veşnicie, pentru creşterea spirituală a unor fiinţe create de iubirea unui Dumnezeu veşnic iubitor sfârşeşte iarăşi în eternitate, ducând cu el persoanele care s-au silit să crească în cursul lui pentru eternitate… Fiul lui Dumenzeu cel etern care a creat persoanele din timp pentru a le aduce imprimate de cele bune câştigate în timp, se îmbracă în umanitatea naostră temporală, pentru a o duce plină de cele temporale în eternitatea Sa, ca prin ea să ne ajute şi nouă să urcăm cu cele bune, câştigate de fiecare din noi în timp în mod deosebit în veşnicia Lui… Dar, adunându-ne în El, Hristos ne uneşte în El cu toţi cei care am fost creaţi prin El şi care am primit să ne readunăm în El, umplându-ne de eternitatea Lui dumnezeiască, trăită de umanitatea Lui ca veşnicie purtând urmele temporalităţii Lui, făcându-ne astfel să ne simţim şi mai apropiaţi de El. Şi El ne va reunifica astfel pentru veci în Sine, cu Sine şi între noi, într-o iubire universală, dar în care fiecare aduce nota sa personală, iar popoarele specificul lor.

 

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Cunoaştem din cele arătate că praznicul de azi înseamnă retrăirea evenimentului de referinţă, plinirea vremii, a mântuirii oamenilor prin improprierea de către aceştia a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a făcut pentru ei. Pricepem mai bine această lucrare ca răscumpărare a timpului şi spaţiului pierdut prin greşeala de la început sau lipsa de la împlinirea datoriei proprii. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă aşa pe fiii săi duhovniceşti: „Luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.”[23] Aceasta întrucât timpul însuşi scapă, iar spaţiul este încă departe de cel al Împărăţiei dorite a păcii şi bunăvoirii. Întruparea Domnului ne este spre luare aminte în a-L urma. Pe lângă făuririle lumii civilizate este nevoie de o creştere spirituală. Sfânta Evanghelie însăşi arată: „Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”[24] Tot Sfântul Pavel se exprimă astfel în această legătură: „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi,…[25] Este de trebuinţă har ceresc şi voinţă omenească pentru urmarea lui Hristos pe calea veşniciei. Precum odinioară a fost un început, aşa e necesar ca fiecare să pună începutul timpului renaşterii proprii; vremea de azi să fie a lui Hristos Domnul, iar locul consacrat oricărei fapte înălţătoare. Rugăciunea însăşi se înalţă astfel neîncetat, după cum îndeamnă tot Apostolul, către Cel ce este în toată vremea şi în tot locul închinat şi slăvit…[26] Spre atragerea atenţiei asupra începerii slujirii Sfintei Liturghii, sfinţitul slujitor preia cuvintele psalmistului: „vremea este să lucreze Domnul…”[27] Aceasta arată pe de o parte că Dumnezeu lucrează în taina Bisericii, dar şi faptul că omul trebuie să Îi slujească. Luăm într-adevăr aminte la faptul că în Hristos timpul găseşte axa sa. Înainte de Mântuitorul istoria s-a îndreptat spre El printr-un timp de prefigurări sau aşteptare. După venirea Sa în lume totul se interiorizează mergând spre împlinire, astfel că singurul conţinut al timpului este prezenţa lui Dumnezeu.[28] Cu voia lui Dumnezeu şi la împlinirea unor date sărbătoreşti, am consacrat anul acesta Crezului nostru ortodox, Autocefaliei Bisericii noastre şi Patriarhiei Române, în plus pe plan local primei aniversări a Arhiepiscopiei Aradului. Toate momentele au reprezentat imbolduri la noi împliniri prin pronia dumnezeiască cu credincioşie şi strădanie. Drept aceea, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, din ale cărui Sfinte moaşte o părticică se cinsteşte şi în noua catedrală arhiepiscopală, să mulţumim cu rugăciunea: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Într-un fel, luând ca sprijin şi aspecte de ordin filosofic sau filologic, deceniul la care s-a făcut referinţă ar putea însemna şi o zeciuială pentru toate ale veacului, care adesea, la rândul său, arată  veşnicia. În consecinţă, lucrarea omenească în vremea de acum trebuie împlinită ca şi pentru veacul veacului. Iar de luminatul praznic şi cele următoare să ne urăm unii altora în colindă străbună, ca întru sănătate, înzilire şi spor în toate cele bune  „aşa să fie, de acum până-n vecie”, prin milostivirea lui Dumnezeu în Treime Sfântă, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

†  T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 2 300 / 2010, având titlul „Vreme de slujire sfântă” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.


[1] Psalm 89, 4;

[2] Idem, 89, 10 – 18;

[3] Ieşirea, 7, 14 şi 34, 28;

[4] Facerea, 14, 20;

[5] Matei, 25, 1 – 13;

[6] Apocalipsa, 13, 1 şi 17, 12; Pr. Dr. Ioan Mircea, Apocalipsa, Bucureşti, 1995, p.213, 299 ;

[7] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, p. 363; Pierre Grelot şi Jean de Fraine, Nombre, în Xavier Leon Dufour, Vocabulaire de Theologie Biblique, Paris 1966, col. 691; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Dix, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, p. 292;

[8] Luca, 2, 14;

[9] Evrei, 11, 39 – 40; 12, 1;

[10] Pierre Grelot, Michel Joint-Lambert, Temps în Xavier Leon Dufour, Vocabulaire de Theologie Biblique, Paris 1966, col. 1055;

[11] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Iaşi, 1994, pp. 264 – 265

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 276 – 277;

[13] Eclesiastul 2, 1 urm.; la Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei, Bucureşti, 2004, pp. 275 – 279;

[14] Idem, p. 288;

[15] Clement Alexandrinul, Scrieri, Stromatele, Partea a II-a,  în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 5, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1986, VI, p. 464; VII, pp. 497 – 498; 502;

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 80, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti, 1983, p. 141;

[17] Ibidem;

[18] Şi acum…, Laudele Utreniei Ajunului de Crăciun;

[19] Condacul Înainteprăznuirii Utreniei Ajunului de Crăciun;

[20] O ce veste minunată, la Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 5;

[21] Astăzi s-a născut Hristos, la Idem, p. 42;

[22] Psalm 101, 26 – 27; Evrei, 1, 10 – 12;

[23] Efeseni, 5, 15 – 16;

[24] Luca 2, 40;

[25] I Corinteni, 3, 1- 2;

[26] I Tesaloniceni, 5, 18; cf. Rugăciunea Ceasurilor;

[27] Psalm 118, 126;

[28] Paul Evdochimov, LOrthodoxie, Neuchatel, 1965, p. 206;

Ultima actualizare (Miercuri, 29 Decembrie 2010 11:37)

Lumina Invierii. Pastorala IPS Timotei la Sfintele Pasti, pe anul 2010

† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu – Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE

Multă lumină aduce în sufletele celor ce se întâmpină de acest praznic adeverirea Învierii Domnului, aşa cum îl temeluieşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Această afirmare se cere rostită în plină lumină, pentru că şi în desfăşurarea slujbei Învierii, în miez de noapte şi parcă risipind bezna, prin care păşim până la pragul bisericii, primim aici făclia aprinsă de la sfânta masă a altarului ce închipuie Sfântul Mormânt al Celui răstignit în chemarea atât de îmbietoare spiritual: ,,Veniţi de luaţi lumină!”. Întreaga obşte a credincioşilor răspunde în armonia lumânărilor, a clopotelor şi a glasurilor cu imnul: ,,Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim”. Atmosfera este aceeiaşi de veacuri cu cea de la biserica Sfântului Mormânt şi a Învierii de la Ierusalim, în care se împarte flacăra minunată din Sfânta Lumină, aşteptată aci de mulţimea pelerinilor din toate colţurile lumii, unii venind aici tocmai în acest scop. Despre această privelişte spirituală cu adevărat feerică abundă mărturiile participanţilor şi mai ales legate de lumina neaprinsă de mâna omenească şi de clopotul ce sună de la sine. În acest cadru, reamintim relatarea în bună parte ştiută de la părinţi duhovniceşti. Astfel, ceremonia Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului se desfăşoară în Sâmbăta Mare, la vremea Vecerniei după Ceaslovul vechi, adică în jurul amiezii. Sfântul Mormânt este supravegheat şi sigilat de paznicii îndrituiţi încă din noaptea Vinerii Mari, după slujba Prohodului Domnului şi până la primirea Sfântei Lumini, răstimp în care toate sursele de foc şi lumină sunt stinse. Procesiunea pentru slujbă porneşte de la reşedinţa patriarhală, străbătând culoarul mulţimii de închinători, înconjurând de trei ori Sfântul Mormânt în glasul clopotelor şi al cântării amintite ,,Învierea Ta Hristoase…” La imnul principal al Vecerniei, ,,Lumină lină a sfintei măriri…”, când sfinţiţii slujitori se retrag în aşteptare în altarul bisericii sub a cărei cupolă se află Mormântul, Patriarhul intră în acesta, îngenunchind la lespede. În urma rugăciunii patriarhale, ca şi a celei de obşte, alternând ,,Doamne miluieşte” cu ,,Doamne dă-ne Lumina!” şi altele, se vede o lumină puternică ca un fulger, coborând prin cupolă, deasupra capelei; apoi ca un glob de lumină care se sfarmă în mii de bucăţi pătrunde la lespede, aprinzând vata presărată pe aceasta, şi care se încarcă într-o rouă divină în timpul rugăciunii. Patriarhul adună vata aprinsă de o flacără care preţ de câteva minute nu arde, punându-o în două cupe de aur şi ieşind în cea dintâi încăpere, numită ,,Capela Îngerului”, unde aprinde două mănunchiuri de câte 33 de lumânări, după numărul anilor vieţii Mântuitorului, pe care este imprimată icoana Învierii. Cupele aprinse le preiau pe două ferestre laterale doi diaconi, una pentru sfântul altar al bisericii, cealaltă pentru Biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhia Ierusalimului, în timp ce Patriarhul, ieşind în faţa Sfântului Mormânt cu cele două făclii, cheamă de trei ori ,,Veniţi de luaţi lumină!”. Primind Sfânta Lumină, toţi se ating de ea spre binecuvântare fără a se arde. Se ţine o predică de întărire a dreptei credinţe. Vecernia cu procesiunea Sfintei Lumini ia sfârşit, făcând loc pregătirii pentru cea din noaptea Învierii. Apariţia Luminii este diferită de la un an la altul, de pildă, ca stea strălucitoare, ca rouă, ploaie, zăpadă sau nori; uneori acoperă doar piatra, alteori întreg Mormântul. La slujba celei de-a doua Învieri sau Vecernia primei zile de Paşti, la Palatul patriarhal ierusalimitean, în prezenţa oficialităţilor, o lumânare mare, având imprimată icoana Învierii şi aprinsă din Lumina Sfântului Mormânt este înălţată de doi diaconi în sfântă rostire ,,Hristos a înviat!” şi răspunsul ,,Adevărat a înviat!”. Ea arde necontenit patruzeci de zile până la praznicul Înălţării Domnului. A doua zi a luminatei sărbători, doisprezece arhierei, simbolizând pe Sfinţii Apostoli, care au răspândit lumina Evangheliei în toată lumea, pornesc cu Sfânta Lumină în toată Ţara Sfântă. În multe centre bisericeşti, datorită posibilităţilor de astăzi, Lumina Învierii din Sfânta Cetate ajunge, încă de la momentul de culme,spre a fi împărtăşită credincioşilor cu aleasă evlavie care o poartă spre casele lor pentru vremea rugăciunii.

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Un izvor de lumină devine şi un simbol cu multe tălmăciri pentru suflet. Ajunge o licărire pentru a lumina nu numai în preajmă, ci până înăuntrul fiinţei privitorului. De aceea o lumină întreţinută cu scumpătate reprezintă însăşi persoana, starea sa în raport cu celelalte, pe care le poartă în cuget din latura celor vii sau a celor adormiţi. De asemenea, este simbolul sau realitatea unei prezenţe tainice ce chezăşuieşte comuniunea dorită. Drept aceea, se aprinde lumânare nu doar ca jertfă pentru trebuinţele imediate, ci şi spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea celor ce au strălucit prin părtăşia din lumina cerească. În limba noastră, poate mai mult decât în altele, noţiunea de lume şi lumină se împletesc vrând poate să arate cum cea dintâi este străbătută mereu de cealaltă spre desăvârşire. După cum arată un mare teolog, prin cuvinte redăm nu numai ţesătura de forţă şi legătura între componentele din cosmos, aşa cum se reflectă în conştiinţa oamenilor şi în viaţa lor îmbogăţită prin comuniunea spirituală între ei şi cu lumea, ci prin ele vorbim şi despre Dumnezeu şi lui Dumnezeu. În acest caz, cuvintelor folosite pentru energiile şi realităţile din cosmos, aşa cum sunt văzute în relaţiile lor nesfârşite de raţiunea şi simţirea noastră, le adăugăm printr-un adjectiv sau prin folosirea lor articulată, o notă de absolut, de unicitate. Astfel, îi spunem lui Dumnezeu ,,Lumina”, ,,Viaţa”, ,,Apa vie”, şi altele. Pe lângă aceea, facem din ele un uz simbolic, atribuind lui Dumnezeu o calitate pozitivă a lumii sau a omului, dar în înţelesuri care le transcende. Aceasta pentru că Cel ce a creat lumea cu componentele şi însuşirile ei, trebuie să aibă în Sine ceva care e ca o temelie activă a lor. Dar pentru că temelia aceasta e în acelaşi timp negrăit superioară faţă de însuşirile lumii, le spunem acestora simboluri, pentru a arăta atât o anumită corespondenţă a însuşirilor lumii cu însuşirile lui Dumnezeu, cât şi negrăita superioritate şi deosebire a celor din urmă. E un alt mod de transcendere de la lume sau prin lume la Dumnezeu. Dar omul se transcende pe sine nu numai prin înţelegerea inevitabilă a raţiunilor lumii ca date de Dumnezeu, ci şi prin conştiinţa datoriei că trebuie să folosească lucrurile conform raţiunilor lor cunoscute prin raţiunea sa. O viaţă la nivelul cerinţelor de astăzi, nu se poate desfăşura fără izvoarele luminii, atât pe plan material, cât şi pe plan spiritual. Între lumină şi viaţă există o legătură învederată, pe care şi Evanghelia celei dintâi zile a Praznicului, privind şi opera creaţiei, o arată lămurit prin cuvintele: ,, Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. O viaţă îmbunătăţită mereu, desigur că, face simţită şi o mai mare lumină spre al cărei izvor se îndreaptă ochii sufleteşti înlesnind vederea celor nevăzute. Este viaţa în Hristos Domnul Cel Răstignit şi Înviat şi care chezăşuieşte dobândirea darurilor celor mai înalte. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte în acest sens următoarele: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. În ceea ce priveşte răsplătirea, acelaşi confirmă cu proorocul Isaia: ,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”; adăugând de la sine ,,Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”. Mântuitorul Însuşi a fericit pe cei curaţi cu inima ca pe unii care vor vedea pe Dumnezeu. Curăţirea de patimi, iluminarea lăuntrică apropie de Lumina cea neapropiată, Lumina cea mai presus de fire, Lumina adevărului de care doreşte fiecare să se împărtăşească, în ziua cea neînserată a împărăţiei lui Hristos, cum intonează imnul Bisericii. Ucenicul numit şi al iubirii, care însuşi a arătat că Dumnezeu este iubire, afirmă şi următoarele: ,,aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El (adică Iisus Domnul) şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat”. În legătură cu această stare, unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii spune: ,,Hristos fiind lumina prin fire, nu are nevoie de lumină ci sădeşte în noi care suntem creaţi şi în afară de dumnezeire lumina proprie. Comentatorul lămureşte că Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie apt să comunice lumina şi viaţa infinită dumnezeiască umanităţii în forme omeneşti, deci să-şi facă proprie umanitatea noastră, fără ca să o desfiinţeze în Sine şi fără ca aceasta să rămână închisă faţă de lumina şi de viaţa dumnezeiască infinită. Într-altă parte, acelaşi lămureşte următoarele: ,,în creştinism nu omul e înghiţit de om, ci cosmosul e transfigurat de om, pentru că e creat de Dumnezeul treimic din care o Persoană se face om pentru veci. Se afirmă astfel valorile umane şi deci persoana umană, că nu e o esenţă inconştientă supusă unor legi faţă de care persoanele nu sunt decât apariţii trecătoare şi fără un sens propriu…omul aspiră la o întâlnire reală cu Dumnezeu; însă la acest dialog nu se poate ridica fără să vină şi Dumnezeu, din iniţiativa Lui în întâmpinarea omului”. Viersuitorul anonim va zice în legătură cu acestea: ,,Strălucirea dinăuntru // Luminează faţa cui // Are al desăvârşirii // Soare-n conştiinţa lui.” Poetul va da o imagine mai sensibilă cu versul: ,,Unde sunt fraţii unde voi // Eu însumi parte în lumină // N-a mai rămas nimic din noi // Sorbiţi cu toţii în lumină”. Zice Părintele Dumitru Stăniloae: ,,Omul este în lume un pelerin ce înaintează în lumina tot mai clară care iradiază din Cetate, nu un condamnat să se piardă în ea. Omul vieţuieşte în lume şi în timp, dar e şi mai presus de lume şi de timp, ridicându-se în acest sens tot mai sus şi ridicându-o şi pe ea. La moarte se desparte de ea, ducând însă tot ce a câştigat bun din ea sau în chip transparent al ei. Făcând aşa, se pregăteşte ca să-l aibă la înviere din nou cu sine, dar transfigurat. El e o fiinţă meteorică şi duce lumea întreagă spre hotarul între corporalitate şi Dumnezeu…Se afirmă aci perspectiva transfigurării cosmosului întreg, ca să nu mai vorbim, de imprimarea credinciosului de faptele bune pe care le-a făcut, dându-I un chip luminos sau de slavă. Împărăţia lui Dumnezeu sau a desăvârşitei comuniuni, va însemna comunicarea întreolaltă a tot ce au stare, spre care se pregătesc de aici.” În lumina Învierii, întreaga trăire creştină primeşte valori sporite prin însăşi tinderea spre lumina nesfârşită. De aceea, cum observa un gânditor, tema luminii şi mai ales a celei a Învierii, primeşte o însemnătate aparte în viaţa liturgică ortodoxă. Pe lângă iconografia proprie luminii, ca de pildă cea a Schimbării la faţă, a coborârii la iad a Mântuitorului sau a Învierii Sale, ea este prezentă în întreaga imnografie a slujbelor zilnice şi cu precădere a duminicilor. Se ştie că, o grupă de cântări bisericeşti poartă numele de Luminânde sau în alte limbi Exapostilarii şi Svetilne, ca de pildă următoarea: ,,Lumina Ta cea pururea veşnică trimite-o, Hristoase Dumnezeule şi luminează ochii cei de taină ai inimii mele…” sau alta: ,,Soare, Care ai răsărit astăzi din mormânt ca un Mire din cămară şi iadul l-ai prădat şi moartea ai zdrobit-o, pentru rugăciunile celeia ce Te-a Născut, lumină trimite-ne nouă, lumină care luminează inimile şi sufletele, lumină care îndreptează pe toţi să umble în cărările poruncilor Tale şi în căile păcii.” Ele fac introducerea la cântarea Laudelor şi a Doxologiei Mari, care de obicei se intona la răsăritul soarelui, începând cu cuvintele: ,,Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!” şi sfârşind cu ,,Întru lumina Ta vom vedea lumină, tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine.” Mai redăm şi cuprinsul unei cântări mult apreciată a Vecerniei, pentru adâncimea gândirii imnografului: ,,Închinare de seară aducem Ţie, Luminii celei neînserate, care la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai strălucit lumii; şi până la iad Te-ai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai risipit, şi lumina Învierii ai arătat-o neamurilor. Dătătorule de lumină, Doamne, mărire Ţie!” E arătată aci întreaga cale a luminii Mântuitorului.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Sărbătorim cel dintâi Sfinte Paşti după înălţarea în rangul de Arhiepiscopie a Eparhiei Aradului, datorită vechimii şi importanţei ei în viaţa naţională şi bisericească a ţării. Strălucirea slujbei de atunci săvârşită de ierarhii membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, apare în lumina Învierii chezăşuitoare pentru drumul pe care clerul şi poporul de aci îl are de parcurs în vremea viitoare, cu atât mai mult cu cât anul în curs este consacrat împlinirii unor mari evenimente din viaţa întregii creştinătăţi ca şi a celei româneşti. Astfel amintim cei 1685 de ani de la cel dintâi Sinod Ecumenic sau a toată lumea, când s-a statornicit Simbolul de credinţă sau Crezul nostru; cei 125 de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ca şi 85 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei române. Lumina Învierii lui Hristos a strălucit în evenimentele de atunci prin harul lui Dumnezeu spre luminarea slujitorilor săi. Şi ea continuă să lumineze prin decenii şi secole făuriri ale Bisericii în slujba lumii doritoare de mântuire. Pentru aceasta mai înălţăm stăruitoare rugăciune către Dumnezeu spre împlinire. Edificatoare în această privinţă este şi rugăciunea pe care Patriarhul Ierusalimului o înalţă din faţa Sfântului Mormânt în timpul ritualului Sfintei Lumini, în care se spune: ,,pomenim tainele cu totul mântuitoare care într-un chip dumnezeiesc le-ai făcut atât pe pâmânt cât şi în adâncuri; de asemenea, te sărbătorim pe Tine lumina cea adevărată care în fiecare an străluceşti în cele de desupt şi săvârşim arătarea luminii, amintindu-ne că într-un chip nu mai puţin dumnezeiesc, ea străluceşte din nou plecând de la Mormânt, închipuind de asemenea, arătarea ce va să fie din milostivirea faţă de noi…Da, Doamne, după cum în această zi Tu ai făcut să strălucească lumina celor ce sunt în întuneric şi în umbra morţii, tot aşa fă să strălucească astăzi şi în inimile noastre lumina Ta cea curată, pentru ca luminaţi prin ea şi încălziţi prin credinţă să Te preamărim pe Tine, unica lumină, care vii din unicul izvor al luminii, ca lumină lină, în veci de veci.” Într-adevăr, şi cântul slujbei de acum glăsuieşte: ,,Iisus, Cel ce a apus în mormânt, a răsărit, strălucind mai luminat decât soarele, pe toţi credincioşii luminând…” Fie ca de Sfintele Paşti, razele luminii Învierii să pătrundă până în adâncul sufletelor noastre, ştiind ceea ce învaţă Sfânta Scriptură că: ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” Luminatul praznic al Învierii Domnului şi timpul următor să-l petrecem cu binecuvântare din lumina cerească a lui Dumnezeu în Treime Sfântă – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

 

 

 

 

Al vostru, de tot binele doritor

 

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

NOTE:

  1. Începutul slujbei Învierii (Stihoavna, glas VI);
  2. Ierom. Ioanichie Bălan, Mărturii româneşti la locurile sfinte, Roman, 1986, p. 261-264; Diac. Gheorghe Băbuţ, Când Iisus umbla pe pământ, Satu-Mare, 2004, p. 73-77; Minunea de Paşti de la Biserica Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, în Curierul Conservator, ediţie electronică, 27 aprilie 2008; Nicolas Egender, La Sainte Lumiere de Paques, în Irenikon, tomul LXXVII (2004), trim. 2 şi 3, p. 271-315; Mărturia Patriarhului Ierusalimului Diodor I la aprinderea Sfintei Lumini la Ierusalim, în Credinţa Străbună, XVII (2007), nr. 5 (254), p. 3;
  3. Binecuvântările morţilor, glas V, stih 7;
  4. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 125;
  5. Ioan, 1, 3-5;
  6. Galateni, 2,20;
  7. I Corinteni, 2,9-10; Isaia, 64,3; Iov 11,7;
  8. Matei, 5,8;
  9. Canonul Învierii, IX, 2;
  10. I Ioan, 1, 5-7;
  11. Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea în Duh şi Adevăr, IX, P.G., 68, 644 D la Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol 2, p. 214;
  12. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 214;
  13. Pr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor… p. 151;
  14. Cuvinte înţelepte, în ,,Iisus Biruitorul”, XXI (2010), nr. 11 (727), p. 6;
  15. Ioan Alexandru, Lumina neapropiată, în ,,Imne”, Bucureşti, 1975, p. 179;
  16. Pr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor… p. 123;
  17. Nicolas Egender, o. c., p. 306;
  18. Svetilna, Glas II, Postul Mare;
  19. Svetilna Învierii, Glas III, a Născătoarei de Dumnezeu;
  20. Stihira, Glas V, 6;
  21. Nicolas Egender, o. c., p. 276-277;
  22. Canonul Învierii, IX, Şi acum…;
  23. Iacov, 1,17; Rugăciunea Amvonului;

TAINĂ MINUNATĂ. Pastorala IPS Timotei Arhiepiscopul Aradului la Nașterea Domnului, Anul Mântuirii 2009

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Contemplând evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel exprimă cu entuziasm: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”[5]. Fiecare afirmaţie corespunde unuia dintre momenteleevenimentului, întărită mereu de altele din viaţa Mântuitorului şi istoria bisericească. Unul dintre părinţii capadocieni, pe care îi cinstim deosebit pe tot parcursul acestui an, Sfântul Grigorie de Nyssa, în contextul celor prezentate spune următoarele: “Vorbesc despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu S-a arătat în trup; despre Cel ce era în chipul lui Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă de rob; despre Cel care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul comun…Întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou: în ea, după cuvântul proorocului se creează cerul nou care este tăria credinţei în Hristos, precum zice Pavel (“Stâlp şi temelie a adevărului”); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipului Celui ce l-a zidit pe el…”[6] În acord cu fratele său citat, marele capadocian, Sfântul Vasile zice cele ce urmează: “Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu ?…Nimeni nu e aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu atât va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi neputinţa lui… Voi vorbi, dar despre Dumnezeu nu atât cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atât cât putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul cuprins între pământ şi cer ! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică parte, necum să o egaleze întru totul”[7]. Apelând tot la un capadocian şi prieten apropiat cu cei amintiţi deja, Sfântul Grigorie de Nazianz, ascultăm următoarea învăţătură: “Nu ar mai fii naşterea Lui, dacă ar fii cuprinsă de mintea ta, care nu cunoşti nici propria-ţi naştere…mult te-ai obosit mai înainte ca să găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, ale apariţiei, ale legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului cu mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin celor două părţi ale omului, sufletului şi corpului, iar altele sunt împărţite între suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au legile lor puse deodată cu naşterea. Şi nici atunci să nu filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poţi să o cunoşti pe a lui Dumnezeu ? Căci cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât omul, cu atât este mai greu de înţeles cu mintea şi naşterea de sus decât naşterea ta. Iar dacă pentru că nu este cu putinţă de înţeles de mintea ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut, atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; căci nu vei putea să spui ce este El, oricât de îndrăzneţ şi oricât de plin de suflet, ai fi tu când este vorba de lucruri de prisos”[8]. Desigur că, referinţa făcută este legată de naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, dar cu aceeiaşi grijă trebuie privită şi cea în timp, din Sfânta Fecioară. Sintetizând gândirea Sfinţilor Părinţi în acest cadru, unul dintre teologii români conchide următoarele: “Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către Fiul Său Cel Unul născut. Căci Acesta luând în ipostasul Său umanitatea noastră, se face şi ca purtător al ei, Fiul Tatălui. Şi aflându-se în legătură cu noi prin firea omenească comună ne face şi pe noi împreună Fii cu Sine ai Tatălui ţinând numai de noi să actualizăm această calitate dată nouă, sau iubirea lui Dumnezeu ca Tată faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu ca Tată. Astfel, a împăcat Iisus pe Dumnezeu cu oamenii la un nivel suprem, la nivelul relaţiei între Tată şi fii, sau de Frate şi fraţi… Fiul lui Dumnezeu se face şi se naşte ca om cu amândouă laturile, pentru că Se concepe dintr-o Fecioară, dar ia umanitatea adevărată dintr-o făptură omenească adevărată. Fiind făcut, e fără păcat ca Adam dinainte de cădere; fiind şi născut are totuşi şi stricăciunea din Adam de după cădere. Le uneşte pe amândouă pentru că se naşte din Fecioară. Numai aşa poate mântui pe om, murind pentru el, dar şi înviind… Umanitatea Mântuitorului era ridicată la starea la care aspiră firea noastră autentică. Nu s-ar fi putut concepe din Fecioară, dacă nu era umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi n-ar fi fost fără de păcat, dacă nu s-ar fi conceput din Fecioară. Iar fiind fără de păcat şi asumată de Cuvântul lui Dumnezeu, umanitatea a putut fi mediul al întregii comunicabilităţi a Cuvântului, cu toate consecinţele ei[9]”. Găsim o corespondenţă pe înţelesul general în imnografia bisericească mai accesibilă credincioşilor şi anume: “Taina cea din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat. Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată, şi crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”[10]. Încă mai lămurit şi specific praznicului: “Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim”[11]. Ancorând în lumea colindelor străbune, avem şi următoarea mărturie: “ Nouă azi ne-a răsărit // Mesia cel mult dorit // Din Fecioară S-a născut // Şi cu lapte S-a crescut // Şi cu scutec S-a-nfăşat // Şi în braţe S-a purtat // Şi ca robul S-a smerit // Şi pe noi ne-a mântuit // Domnul Iisus Hristos.[12]” Potrivit celor arătate la început, în legătură cu Crăciunul acestui an, ne amintim şi colindul: “În vârful a nouă meri, // Arde nouă lumânări, // Pică nouă picături // Trei de vin şi trei de mir, // Trei de apă limpejoară // Să-i facă de-o băişoară. // Dar în ea cine se scaldă, // Scaldă Bunul Dumnezeu // Se scaldă de Iordăneşte // Cu apă se limpezeşte // Cu sfânt mir se miruieşte // Cu vinul se-mpărtăşeşte // Dă-i Domnului Doamne”[13]. Admirăm aici modul expresiv în care înţelepciunea poporului a perceput taina mântuirii, referindu-se la starea paradisiacă, în care, după tradiţia populară, locul pomului cunoştinţei binelui şi a răului îl ocupă mărul prin însuşirile-i tainice la care se referă adesea refrenul unor colinde, anume “Florile dalbe, flori de măr”[14], apoi lumina conştiinţei şi materiile tainelor principale ale Bisericii, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, prin care firea omenească e înălţată la statura lui Hristos Domnul. Adăugăm şi colinda: “Ia sculaţi români plugari // Că vă vin colindători // Noaptea pe la cântători // Şi nu vin cu nici un rău // Ci-l aduc pe Dumnezeu // Să vă mântuie de rău // Dumnezeu adevărat // Cu lumină luminat // Florile dalbe, flori de măr”[15]. Ilustrând acum cele arătate, aducem laudă Sfintei Treimi, cugetând la naşterea din veci a Fiului din Tatăl, la starea cea dintâi a primului om, a cărui cădere a cerut spre ridicare trimiterea de către Dumnezeu Tatăl a Însuşi Fiului Său în lume prin naşterea din Preacurata Fecioară la restabilirea stării harice prin tainele Bisericii şi la înălţarea însăşi a vieţii duhovniceşti în Iisus Mântuitorul.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Caracterul tainic al lucrărilor sfinte se impune vieţii duhovniceşti fiind nepătruns cu raţiunea dar primit cu simţirea sănătoasă. Spre ajungerea la cele dumnezeieşti e necesar un efort pe măsura cuvenită. Drept aceea, în rugăciunile Bisericii, găsim mereu îndemnul de a fi la înălţimea tainei ce se descoperă prin însăşi voinţa celui ce o lucrează, cerând la rândul său comuniunea. În acest înţeles, avem pildă chiar în imnele sărbătorii, astfel: “Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu Se face om, rămânând ceea ce era şi ceea ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărţire”[16] sau “Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul şi strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de puterile cele cu mult mai presus de lume şi de cele ce sunt pe pământ şi întrupându-Se ne-a înoit pe noi, că S-a preaslăvit!”[17]. De asemenea, şi textul următor: “Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credinţă toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[18]Înţelegem aşadar taina “străină”, cum o numeşte o veche tălmăcire, prin comuniunea spirituală cu Dumnezeu şi cu oamenii. De fapt, această părtăşie în vremea din urmă şi ca întâmpinare a sfintelor sărbători de acum, am simţit-o prin evenimente de mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre. Aşa cum, de altfel, am luat la cunoştinţă, Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a unor eparhii cu o vechime de peste trei veacuri. Între acestea se numără şi eparhia din care facem parte, şi care, anul acesta a împlinit 303 ani. Ziua de 28 noiembrie a marcat local ceremonia proclamării prin tomos patriarhal a acestei hotărâri şi, de asemenea, de investitură a Chiriarhului cu insemnele titlului de arhiepiscop. Festivitatea a avut loc în Catedrala “Sfânta Treime” din Arad, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un mărit sobor de ierarhi, în prezenţa autorităţilor de stat, a reprezentanţilor cultelor religioase, a preoţilor şi credincioşilor. A doua zi, Duminică, 29 noiembrie 2009, în biserica “Sfântul Nicolae” din Deva, tot după Sfânta Liturghie, săvârşită de Întâistătătorul Bisericii noastre, cu soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi şi cu prezenţa deja arătată s-a procedat potrivit hotărârii aceloraşi înalte foruri bisericeşti amintite la proclamarea, iarăşi prin tomos patriarhal, a nou înfiinţatei Episcopii a Devei şi Hunedoarei şi a înscăunării, cu gramata mitropolitană, a Preasfinţitului Părinte Gurie, ca titular. Aceasta după şaşe zeci de ani de împreună lucrare bisericească a celor două judeţe, Arad şi Hunedoara, în cadrul aceleiaşi eparhii. Momentele alese pentru împlinirea actelor menţionate au fost tocmai în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, precum şi a Zilei Naţionale a României, ca mărturie a unităţii celor două eparhii sufragane ale Mitropoliei Banatului şi garanţie a conlucrării lor frăţeşti pe mai departe. La sfârşit de an, mulţumim bunului Dumnezeu pentru toate cele plinite în acest răstimp, rugându-L cu osârdie să ne facă părtaşi mereu darurilor Sale cereşti, iar atmosfera înmiresmată a Sfintelor Sărbători să se păstreze întocmai între noi, cei ce ne-am transmis şi urările tradiţionale şi mereu actuale. Anul ce încheie deceniul nostru, să aducă Bisericii, ţării şi lumii încununarea lucrării dorite prin mesajul ceresc şi tainic al Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Amin”[19].

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 3700/2009, având titlul “Taină minunată” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] + Timotei, Episcop al Aradului, Pastorală la Naşterea Domnului, pe anii 2001-2008;

[2] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 222; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Neuf, înDictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 532 – 533;

[3] Ibidem;

[4] Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 206;

[5] 1 Timotei, 3,16;

[6] conf. Isaia, 65, 17 , I Timotei 3,15; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, vol. 29, Bucureşti, 1982, pp. 290 – 292;

[7] Omilia XV, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D. Fecioru, vol. 17, Bucureşti, 1986, pp. 509 – 510;

[8] Cuvântarea a III-a 8, în Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh. Tilea, N.I. Barbu, Bucureşti, 1947, pp. 39 – 40;

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 162 – 163, 165 – 166;

[10] Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glas IV;

[11] Canonul Crăciunului, 9, Irmosul;

[12] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 45;

[13] Idem, p. 101;

[14] Pr. V. Aga, o. c., p. 201;

[15] Prof. Ioan Brie, o. c., p. 90;

[16] Şi acum…, Stihira Vecerniei din 26 Decembrie;

[17] Canonul Crăciunului, I, 1,4;

[18] Laudele, 3 din 26 Decembrie;

[19] Luca, 2,14.

Lumina Vieţii – PASTORALA SFINTELE PAȘTI – 2009

† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI
ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Nostru Iisus Hristos.

xyy

HRISTOS A ÎNVIAT !

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Cu adevărat răspunsul la afirmarea Învierii Domnului priveşte tot ceea ce aceasta reprezintă, adică înnoirea lumii, frumuseţea luminii, puterea vieţii, prin virtutea lucrării binelui, dreptăţii, păcii, care pornesc de la Dumnezeu. În chip direct toate arată realitatea Învierii pentru care de luat aminte că sfintele citiri din zilele praznicului nu doar istorisesc faptul întâmplat, ci şi subliniază însemnătatea acestuia. Astfel, în pericopa Evangheliei de la slujba Învierii se arată că Domnul a înviat, iar în cea de la Sfânta Liturghie lămureşte că Dumnezeu este Cel ce înviază: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o,”   cum citim textul biblic. Şi totul evidenţiază adevărul că în locul înfricoşării cu moartea din slăbiciunea omenească, se instaurează bucuria existenţei nesfârşite prin mijlocirea Celui Înviat. Împlinitorul acestui act mântuitor este deci Iisus Hristos Domnul. În viaţa noastră spirituală fiecare sărbătoare ca de altfel orice clipă  realizează acest ideal luminos iar Paştile în chip desăvârşit. Viaţa însăşi întăreşte bucuria întru Domnul, cu pace şi tihnă, nepătimire în sensul deplin al cuvântului, adică lipsa de patimi şi alunecări, frumuseţe duhovnicească şi toată virtutea îmbracând haină luminoasă. Părtaşi acesteia se fac credincioşii înşişi prin îmbrăcarea pe măsură, după cum invocă şi imnul zilelor de pregătire: „Cămara Ta Mântuitorul Meu o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte.,”  aducând aminte şi de cuvântul Sfântului Apostol Pavel legat de Taina Sfântului Botez: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” , precum şi de troparul „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”  privind aceasta şi strălucirea veşmântului îngerului de care s-au cutremurat străjerii Sfântului Mormânt la Învierea Domnului , loc devenit cămara de nuntă a fecioarelor înţelepte din pilda dată de Mântuitorul pentru ilustrarea râvnei sufleteşti de a întreţine candela trezviei, adică a vegherii pentru lucrarea mântuirii. Încercăm a reflecta în adâncul fiinţei această lumină a lui Hristos care luminează tuturor după textul de la sfintele slujbe din Păresimi  culminând la cea de Înviere prin cuvintele: „Veniţi de primiţi lumină!”  şi care avertizează încă de la începutul Marelui Post prin cuvintele Apostolului Neamurilor: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.”  De urmat în continuare aşadar raza de lumină ce duce la locul luminat, cel al raiului făgăduit de Mântuitorul pe Crucea jertfirii Sale pentru oameni, chiar şi celui mai păcătos dintre ei, tâlharul pocăit, prin recunoaşterea dumnezeirii Aceluia care i-a arătat milostivirea: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.”  Şi în acest fel cu certitudine se poate dovedi ceea ce arată imnul Bisericii: „Am văzut Lumina cea adevărată, am luat Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată…”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre, însăşi este lumină, ca şi Propovăduitorul ei, aşa cum zice despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”  sau altă dată: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”  Aceasta întrucât este Dumnezeu Adevărat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. După cum spune Sfântul Evanghelist Ioan în epistolele sale „Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”  Legătura Fiului cu Tatăl este cum arată Crezul nostru aceea de „Lumină din Lumină”. Ori, Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştiinţa adevărului să vină” . Pentru aceasta a şi lucrat întocmai cu proorocia: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” . La vremea potrivită petrecerii Sale cu oamenii, Dumnezeu fiind s-a întrupat, iar la schimbarea la faţă a închipuit strălucita Înviere de care să aibă parte toţi cei muritori ; s-a înălţat la cer în nor de lumină şi va veni iarăşi cu slavă spre a face judecată celor ce au umblat fie pe calea luminii, fie pe cea a întunericului, adică a binelui sau a răului, a vieţii sau a morţii , amănunţit despre aceasta vorbind şi cele dintâi scrieri ale primului veac creştin aparţinând Sfintei Tradiţii, cel de-al doilea izvor al Descoperirii dumnezeieşti, după Sfânta Scriptură. Fiecare creştin şi laolaltă toţi au primit învăţătura a cărei urmare, cu ajutorul harului dumnezeiesc prin credinţă şi fapte aduce mântuirea. Întreg cultul Bisericii Răsăritene după cum arată distinşi teologi, abundă mai ales în mărturiile despre slujbele în atmosfera înălţătoare a Sfintelor Paşti ca pregustare a răsplătirii cereşti pentru comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii şi împărtăşirea din lumina cerească. Exemplificarea o găsim şi prin procesiunea dinspre zorii zilei de Înviere cu lumânările aprinse în mireasma tămâiei sfinţite şi îmbogăţite prin adierea primăverii duhovniceşti, apoi urmând citirile sfinte despre personalităţile şi faptele sau momentele prefigurative ale istoriei mântuirii împlinite întocmai şi cântate în stihuri minunate aducătoare de linişte sufletească spre desăvârşire. Prin privegherea până dimineaţa se stăruie în stihuri ca acestea: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”  şi „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” . La fel: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt…” . Locul Bisericii este vădit în acest context, cum de altfel şi al Maicii Domnului, ca de pildă: „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane şi vezi. Că iată, au venit la tine fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte şi de la miazăzi şi de la răsărit…”  sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit…”  Mironosiţelor mirate îngerul de la mormânt le spune: „Pentru ce căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare?” . În zilele Săptămânii luminate auzim cântându-se: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina Învierii Tale ai luminat toate…” , iar la praznicul Rusaliilor într-o asemănare următoarele: „Lumină este Tatăl, lumină Cuvântul, lumină şi Sfântul Duh, Cel ce s-a trimis Apostolilor în limbi de foc, şi printr-însul toată lumea se luminează” . În cea mai mare parte toate reprezintă alcătuirea unor cunoscuţi imnografi ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin, de multe ori luând tematică din predicile sau scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, între care cu precădere cei din ţinutul antic al Capadociei şi pe care în acest an îi comemorăm aparte la împlinirea a 1630 de ani de la trecerea la Domnul a celui mai de seamă dintre ei, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, nume care evocă cinstea împărătească, atât pentru personalitate cât şi pentru cetate. Însuţi cel numit şi mare dascăl al Bisericii este cinstit în imnografie ca „sfeşnicul cel luminat” , adică revărsând în juru-i lumină. În rugăciunile Sfântului găsim frecvente referiri la viaţă şi la lume în legătura luminii spirituale. Astfel, într-una dintre ele se spune: „Cel ce trimiţi lumina şi purcezi şi răsari soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, peste cei răi şi peste cei buni şi cu lumina cea de ziuă luminezi toată lumea, luminează şi inimile noastre, Stăpâne a tuturor. Dăruieşte nouă şi în ziua ce vine, să facem cele plăcute Ţie. Păzeşte-ne de tot păcatul şi de toată lucrarea cea rea. Izbăveşte-ne pe noi de toate săgeţile ce zboară ziua şi de puterile cele potrivnice…”  iar în alta continuă „spre Tine totdeauna căutând şi cu lumina cea de la Tine povăţuiţi fiind, la Tine, Lumina cea neapropiată şi pururea fiitoare privind, neîncetată mărturisire şi mulţumire Ţie să înălţăm…”  Un text lămuritor al aceluiaşi Sfânt Părinte în privinţa legăturii dintre cuvântul dumnezeiesc şi lumină, arată: „Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a dus dintr-o dată peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina ajungea până la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului: partea de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii…”  Tot el adaugă: „Foloseşte lumina pe care o ai… cum vrei mai mult, dacă nu foloseşti ceea ce ai ?”  După cum s-a amintit deja, se recunoaşte în imnele pascale inspiraţia din scrierile unuia dintre apropiaţii Marelui Vasile de pildă în cuvântarea de Paşti a Sfântului Grigorie de Nazianz: „ Ziua Învierii, începutul fericirii, să ne luminăm cu sărbătoarea, să ne îmbrăţişăm unul pe altul…ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine” . Un alt cuvânt al aceluiaşi este următorul: „Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume, Tatăl. Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume, Fiul. Era lumina ce adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume, Celălalt Mângâietor. Era şi era şi era, dar Una era. Lumină şi lumină şi lumină, dar o singură lumină, un Dumnezeu. Lucrul acesta ş-i l-a închipuit şi David mai înainte, când zice: „Întru lumina ta vom vedea lumină”. Şi acum, noi am văzut-o şi o şi predicăm, înţelegând pe Fiul lumină din lumină Tatăl în lumina Duhul, scurta şi simpla teologie a Treimei.”  Încă şi Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, priveşte lumina în raportul dintre creaţia cea dintâi a lumii şi cea nouă care este Biserica. Între altele, el zice: „Căci întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou… se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipul Celui ce l-a zidit pe el; se iveşte altă fire a luminătorilor, despre care zice: „Voi sunteţi lumina lumii” şi: „între care să străluciţi ca nişte luminători în lume”… căci aşa am auzit pe Făcătorul noii creaţiuni spunând către luminătorii Săi: „Numele voastre s-au scris în ceruri”. Se creează şi mulţi sori ce luminează lumea prin razele faptelor bune… căci zice Făcătorul acestor sori: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” şi: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele”.  Desigur ni se îmbie şi alte multe cuvinte inspirate îndemnătoare la înnoirea lumii. Nu s-ar putea uita şi un cuvânt din al părinţilor îmbunătăţiţi şi anume: „Cel curat cu sufletul are în lăuntrul său ţara cunoscută cu mintea şi Soarele ce străluceşte în el este lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care-l respiră locuitorii acestei ţări este Duhul cel Mângâietor şi Prea Sfânt. Iar împreună-şezătorii lor sunt firile sfinte şi netrupeşti. Şi viaţa şi bucuria şi veselia lor este Hristos, lumină din lumina Tatălui. Unul ca acesta se veseleşte în fiecare clipă de vederea sufletului său, dar se minunează şi de frumuseţea sa care e însutit mai luminoasă decât lumina soarelui.”
DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Din toate cele arătate aici înţelegem că lumina în legătura vieţii este mereu evocată în slujbele Bisericii din perioada pascală. De fapt, şi Sfântul Apostol Pavel învaţă pe toţi credincioşii aşa: „Altădată eraţi întuneric iar acum sunteţi lumină întru Domnul; Umblaţi ca fii ai luminii.”  Se cere fiecăruia fapta bună ce înnoieşte întreaga fiinţă prin lumina lui Hristos. Cum s-a menţionat deja, dacă fiecare clipă trebuie închinată acestei lucrări, duminicile toate reamintesc mereu ziua Învierii Domnului, angajându-ne într-o adevărată comuniune pe calea vieţii în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, cum menţionează şi cântarea bisericească . Rânduielile bisericeşti, rugăciunile, imnele şi citirile dau o învăţătură înaltă la putinţa de înţelegere a oricărui credincios, luminându-i mintea, înălţând simţirea şi întărind voinţa spre cuprinderea virtuţilor trebuitoare în lucrarea mântuirii în viaţa Bisericii. Realitatea se vădeşte cu prisosinţă în cadrul târnosirii sau sfinţirii sfântului locaş, a casei lui Dumnezeu, care reaminteşte de bogăţia duhovnicească a slujbei Învierii. Într-un fel oarecare, slujba de sfinţire se raportează la cea din ajunul Înălţării Sfintei Cruci, adică din 13 septembrie, când se face pomenirea înnoirilor Sfintei Învieri, înţelegând şi refacerea în vremurile de demult a măritei biserici din cetatea sfântă a Ierusalimului ce adăposteşte şi Sfântul Mormânt al Mântuitorului. De aceea, în împletire cu axionul pascal, se cântă stihul de laudă ce subliniază măreţia momentului: „Înnoieşte-te, înnoieşte-te noule Ierusalime, căci ţi-a venit ţie Lumina, şi slava Domnului peste tine a răsărit. Această casă Tatăl a zidit; această casă Fiul a întărit; această casă Duhul Sfânt a înnoit, a luminat şi a întărit, şi a sfinţit sufletele noastre.”  În virtutea acestei asemănări, de data aceasta, la cea dintâi sărbătoare pascală după târnosirea Catedralei „Sfânta Treime” din Arad, retrăim acel moment înălţător ce a înscris slujirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de soborul arhiereilor, preoţilor şi diaconilor cu participarea mulţimii de monahi şi credincioşi. Nu doar desfăşurarea ceremonialului continuă să impresioneze profund, ca de altfel târnosirea oricărei biserici ce rămâne în cugetul participanţilor, ci atmosfera Învierii însăşi plină de lumina credinţei, nădejdii şi dragostei creştine.
De luminatul praznic al Învierii, să ne împărtăşim unii altora cele mai alese urări pentru sporul în toate, binecuvântat de Dumnezeu în Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

EPISCOP AL ARADULUI

Pastorala Preasfințitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului la Sărbătoarea Sf. Paști în anul mântuirii 2008

† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Am ajuns sărbătoarea sărbătorilor, şi cu adevărat mai ales cei ce au trecut şi prin zilele pătimirii Mântuitorului, a răstignirii, morţii şi îngropării Sale. Victoria nu este fără luptă şi cu cât aceasta este mai mare, cu atât şi cealaltă pe măsură. Ori biruinţa asupra morţii este aceea asupra celui mai mare duşman al umanităţii. Ea este covârşitoare, însemnând şi pe cea asupra păcatului, şi a răului. Şi totodată pentru că se câştigă în numele Domnului vieţii şi în unire cu El. Lupta s-a desfăşurat până la jertfa supremă, cea de sine pentru ceilalţi. Unul dintre literaţii noştri comentând un asemenea cadru afirmă despre eroul său: Victoria obţinută prin jertfirea de sine e de o calitate mult mai înaltă decât cea a forţelor care l-au răpus. El cucereşte nemurirea spirituală. Exemplul neclintirii şi abnegaţiei Sale îmbărbătează timp de secole generaţiile următoare şi le îndeamnă la fapte mari. Eroul este răpus doar pe planul existenţei fizice şi individuale într-un sens filosofic, însă el cucereşte viaţa veşnică. Triumful morţii este doar aparent, el există într-un sens mărginit; îndărătul acestuia stă marea şi nemuritoarea victorie a spiritului uman. Victoria celui care nu s-a temut de moarte, care a înfruntat-o conştient şi a căzut nu pentru că ar fi fost slab, ci dimpotrivă pentru că a fost prea tare. Totul oglindeşte caracterul excepţional al cărui înalt exemplu poate fi urmat măcar parţial de cei ce aspiră a depăşi condiţia obişnuită a vieţii. Nu este suficient ca eroul să aibe nobile virtuţi sufleteşti, ci trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi sensibilitate şi capacitate de a suferi, ca a fiecăruia. O părere vulgară adâncită în mentalitatea cotidiană leagă tragicul de pesimism, de concepţia care proclamă zădărnicia luptei şi vede în viaţă o vale a plângerii. Pentru cineva care nutreşte asemenea gânduri suferinţa este universală, atotstăpânitoare reprezentând însăşi esenţa lucrurilor, pe când în realitate omul are aspiraţia spre viaţă, lumină şi fericire. Trebuie văzut şi faptul că în această dramă umană moartea deşi zdrobeşte pe om, nu numai că face zadarnice, ci dimpotrivă aureolează pentru posteritate strădaniile acestuia, arătând imensa lor importanţă pentru propăşirea spirituală a întregii omeniri… Privirea din pesimistă se transformă în optimistă; din întristare şi deznădejde se îndreaptă spre bucurie şi speranţă. Înfrângerea eroului căzut pe plan fizic şi individual este totdeauna legată de eternizarea exemplului său imitat şi multiplicat secole de-a rândul spre binele şi propăşirea obştii. El îşi supravieţuieşte în chip strălucit prin cauza lui purificată şi triumfătoare. Asistăm la o supravieţuire prin triumful cauzei sale, învingerea propriei sale morţi pământeşti alcătuind o operă nepieritoare. Această conştiinţă dă aripi şi nu poate fi învinsă. În felul acesta echilibrul sufletesc nu numai că nu se tulbură dar se restabileşte şi se consolidează.1) În elanul de a depăşi spre idealuri nepieritoare şi această condiţie, fiinţa umană îşi dă seama de trebuinţa ajutorului divin. Viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, după modelul lui Iisus Hristos Dumnezeu – Om. Ori cu Mântuitorul se introduce o nouă realitate, o nouă fiinţialitate a creaţiei, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Hristos Domnul nu este un prototip moral, ci unul dumnezeiesc şi mântuitor. De aceea şi Biserica lui Hristos nu este un organism modelator etic, ci trupul mântuitor, comuniunea îndumnezeirii.2) În faptul învierii suntem chemaţi astăzi să vedem cum jertfa crucii e preamărită. Ziua bucuriei de azi a fost precedată de cea a întristării, când simţămintele ne-au aşezat alături de cel răstignit şi îngropat, dar într-o nădejde nedezminţită în cele ce a făgăduit şi pe care dorim să le dobândim. Răsună în auzul nostru cântările slujbelor sfinte din zilele amintite, înfăţişând durerea Maicii Preacurate pentru Fiul nevinovat, sacrificat pentru păcatul lumii, măreţia actului chezăşuind mântuirea celor ce trebuiau să ispăşească înşişi greşeala de demult. Aşa sună şi condacul slujbei Sfintelor Patimi din Joia Mare: „Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, veniţi toţi să-L lăudăm, că pe Acela L-a văzut Maria pe lemn şi a zis: Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu.”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

După cum spune un teolog român jertfa şi învierea este o unitate indisolubilă şi statutul fundamental al făpturii. În faţa vieţii veşnice care se descoperă , poziţia noastră este de permanentă jertfă, de deschidere şi creştere. Jertfa şi învierea Domnului concentrează, toate sensurile existenţei şi vieţii noastre, angajează firea omenească în profunzimea ei şi o înalţă totodată. Viaţa Domnului reprezintă tocmai această plinătate a sensurilor. În întrupare şi pogorârea la noi Dumnezeu Cuvântul – se integrează în trup, în pământesc, în condiţia noastră de jos, dă gir şi semnificaţiei întregii noastre vieţi de acum. Prin înălţarea pe cruce, oferă pământescul unei noi evaluări. O nouă şi definitivă mutaţie are loc în înviere. Trupul dobândeşte calităţi noi şi devine în făptura umană a lui Hristos, ca într-o pârgă a Sa – spiritualizat, nestricăcios, nemuritor. Crucea şi învierea luminează nu numai sensul în general al fiinţei omeneşti, ci şi existenţa ei concretă. Esenţa este angajată în existenţa vie a omului nou, îl scoate din starea în care l-a atras păcatul şi suferinţa. Iisus Hristos Domnul, revelează tocmai aici în crucea Sa, în maximă suferinţă sensuri noi. Crucea devine din simbol al suferinţei şi al morţii, izvor şi simbol al vieţii. Altfel spus e posibilă transfigurarea însăşi a suferinţei din drum spre moarte în cel spre viaţă. Moartea e trăită însăşi ca un drum al vieţii, iar învierea e răspunsul unic şi decisiv.3) Teologia creştină a interpretat jertfa mai mult în lumina răscumpărării şi a integrat-o structurilor căderii omului, subliniind virtuţile ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu, şi întrucât jertfa în dăruire supremă nu poate fi compensată cu nimic din lume şi cel ce îşi dăruieşte viaţa nu mai are de primit în schimb nimic aici, jertfa nu poate fi înţeleasă decât în raport cu o valoare care depăşeşte limitele existenţei noastre. Într-o asemenea viziune ea angajează întreaga existenţă. În Iisus Hristos Mântuitorul moartea e o jertfă supremă, în primul rând pentru că este suportată ca ispăşire pentru tot păcatul omului, în al doilea rând pentru că Răscumpărătorul însuşi se jertfeşte pe cruce, însemnând aceasta că sacrificiul este oferit în momentul în care a dus până la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Jertfa Domnului trebuie văzută aşadar în desăvârşită unitate cu învierea. Una este implicată în cealaltă, fără să decurgă însă una din alta, întrucât moartea însemnând sfârşitul posibilităţilor umane, învierea reprezintă o nouă creaţie, o nouă intervenţie divină într-un veac nou. Este Paşte, adică trecere la o nouă condiţie de existenţă pentru creştini: duhovnicească, nestricăcioasă, nemuritoare. Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii, devine taină a fiecărui creştin săvârşită de Sfântul Duh în Biserică. Această taină din veci determină structura jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui în toate Sfintele taine.4) Adâncind acest înţeles cu un alt dascăl a teologiei româneşti, învăţăm că Hristos Domnul a trăit în pătimiri profunda încredere a umanului, în dumnezeirea Lui şi a Tatălui Său. A trăit umanul Său încadrat pentru veci şi în mod nepieritor în ipostasul Fiului de o fiinţă cu Tatăl. De aceea, S-a predat cu totul Lui, ştiind că în El va avea învierea şi viaţa fără de sfârşit, cu toate greutăţile şi durerile şi chiar moartea pe care le suferă pentru o vreme: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”5) El a schimbat astfel conţinutul morţii, făcându-o dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de Dumnezeu şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii. Cunoscând ca Dumnezeu, că El a scos umanul din nimic, ştie tot aşa de bine că, odată ce umanul înaintează prin despărţirea umanităţii de obşte de Dumnezeu, iarăşi spre nimic, adică spre moarte reunirea ei cu Dumnezeu în El, opreşte omenescul de a trece prin moarte la nimic, ci la o viaţă înnoită, care prin asumarea în ipostasul Lui nu mai este supusă morţii.6)… El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său şi de aceea moare pentru toţi, sau înnoieşte în fundamentul ei firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea lui Hristos, care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui înviată, învierea virtuală a tuturor…7) Valoarea negrăită a jertfei lui Hristos pentru toţi şi pentru veci, se explică din următoarele caracteristici deosebite ale ei: întâi din faptul că nu e jertfă de animale, ci jertfa omului conştient de valoarea negrăită faţă de cea a animalelor; apoi din faptul că cel ce o aduce nu aduce pe altul, ci se aduce pe Sine însuşi, deci este şi preot şi jertfă, nu are jertfa ca obiect; mai apoi din faptul că cel ce aduce este cu totul curat, deci nu se aduce jertfă pentru Sine, dintr-un fel de interes personal, ci dintr-o desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu; un om obişnuit se poate aduce şi el jertfă pentru alţii, dar în fond nu poate evita moartea; în cele din urmă din faptul că Cel ce o aduce ca om este totodată Fiul lui Dumnezeu, dând prin aceasta jertfei aduse o valoare infinită; căci Cel ce se aduce ca om e totodată Dumnezeu, sau mai presus Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte ca răspuns toată iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl său, pe seama umanităţii Sale, prin care se aduce jertfă şi a umanităţii tuturor pentru care se aduce.8) Avem în coborârea lui Dumnezeu în întruparea ca om şi în jertfirea de Sine, săvârşită în această calitate, şi suprema înălţare spirituală dată omului prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, întrecând în amândouă privinţele orice smerenie şi înălţare de care este capabil omul. Aceasta ne umple de uimire şi de sentimentul neputinţei de a o exprima şi care reiese din imnul Heruvimic al Sâmbetei celei mari: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu cugete: că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea mâncare credincioşilor.”9)… Cel ce se jertfeşte pe Sine lui Dumnezeu, deci, arată că nu mai trăieşte sieşi, ci se predă cu totul lui Dumnezeu. Jertfa de sine este supremul act de depăşire de sine, de libertate de sine şi de iubire faţă de Dumnezeu, act implicând perpetuarea acestei dăruiri pentru veci. Căci aceasta înseamnă moartea vieţii egoiste, urmată îndată de viaţa în Dumnezeu, dăruită de Tatăl, ca răspuns tot aşa de veşnic al iubirii Lui. Este totala şi definitiva moarte a trăirii pentru sine. Dar cel ce se predă din iubire unei persoane, trezeşte în ea aceiaşi iubire şi dăruire de viaţă. Numai cel ce se predă total unei patimi, sau unui obiect n-are ca răspuns o viaţă nouă, ci se pierde, căci acelea nu pot răspunde cu iubire din partea lor. Numai Fiul făcut om s-a putut preda Tatălui ca om, cu iubire filială totală, deci în totală curăţie de orice reţinere egoistă, ca să se slăvească prin el Tatăl şi din partea umanităţii, cum se slăveşte El de Tatăl, ca Fiul Unul născut, jertfit Lui. Aceasta arată legătura strânsă între jertfa lui Hristos, îndreptată spre Tatăl şi eficienţa ei îndreptată spre umanitatea Sa. Efectul acesta constă în primul rând în biruirea imediată a morţii prin moartea Lui; pentru că n-a murit pentru păcatele Lui, şi pentru că era Fiul lui Dumnezeu care a luat chipul nostru de bunăvoie. Efectul jertfei Lui s-a extins şi asupra oamenilor, cu care s-a făcut deofiinţă ca om. El S-a adus Tatălui cu o iubire insuflată şi umanităţii Lui, care a voit să fie şi a fost virtual iubirea tuturor fraţilor săi oameni. Jerta Sa a fost din iubirea filială faţă de Tatăl şi din iubire frăţească faţă de noi. În jertfa de sine adusă ca om Tatălui, a fost pusă iubirea maximă a Fiului faţă de Tatăl, din iubirea maximă faţă de oameni, încât Tatăl n-a mai despărţit iubirea Sa ca răspuns faţă de Fiul Său Unul născut, de iubirea faţă de El ca om iubitor al Său şi de fraţii lui.10)… Hristos a întemeiat Biserica sau comunitatea celor ce se unesc cu El, în cursul timpului pe temelia jertfei Lui, spre pregătirea lor pentru împărăţia veşnicei fericiri, menţinându-o prin jertfele de diferite grade ale celor ce se alipesc Lui. Prin jertfele lor îşi arată victoria asupra egoismului şi alipirii la lumea trecătoare şi pregătirea pentru împărăţia iubirii. Aşa se extinde puterea jertfei lui Hristos peste oamenii ce urmează după El.11) Duşmănia împotriva crucii îl făcea pe Sfântul Apostol Pavel să plângă şi să îi arate primejdia. După el, cei ce refuză crucea, o fac pentru că nu vor să admită că mântuirea se câştigă cu preţul pătimirii pentru propovăduirea adevărului mântuitor, adică prin preţul jertfei, socotind că aceasta se câştigă printr-un trai bun, nedându-şi seama că aduce astfel mai degrabă pieirea. Astfel el spune: „pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor întru ruşinea lor, ca unii ce au în gând cele pământeşti”.12) A refuza crucea lui Hristos Domnul, înseamnă a refuza şi crucea proprie ca înfrânare de la cele lumeşti şi a mândriei egoiste, căci aceasta după scurte satisfacţii aduce pieirea. Dimpotrivă, crucea ca înfrânare de la tot ce leagă de lumea trecătoare aduce slavă veşnică, precum i-a adus-o şi lui Hristos crucea Lui… Jertfa Mântuitorului şi jertfa sau dăruirea creştinului din puterea ei comunicată cu deosebire în Sfânta Liturghie, întreţine pacea şi comuniunea între oameni şi între ei şi Dumnezeu. Dar jertfa Lui nu ar avea puterea să cucerească, dacă n-ar fi fost urmată de învierea Lui. Deci, şi puterea ei ce se comunică în Sfânta Liturghie este o putere eficientă întrucât se datorează învierii Lui. Hristos Domnul cu care ne împărtăşim la Sfânta Liturghie este cel jertfit şi înviat; nu putem despărţi în El starea de jertfă de starea de înviere. Toate rămân în persoană; cu atât mai mult rămân în persoana Lui marele şi mântuitoarele fapte de însemnătate unică pentru toţi oamenii. Dacă n-ar fi înviat, nu ne-am putea împărtăşi cu trupul rămas mort, dacă n-ar păstra în El starea de jertfă, nu am putea să ne însuşim puterea unei vieţi în duh de jertfă sau dăruire. De aceea, împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Mântuitorului jertfite şi curate, ne împărtăşim şi de puterea pentru o viaţă pământească în curăţie, mai mult şi de arvuna învierii şi a vieţii veşnice, tocmai prin faptul ridicării vieţii pământeşti la starea de jertfire şi dăruire străbătută de puterea jertfei lui Iisus Hristos.13)

Faţă de acestea, încă alte temeiuri găsim la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Mai înainte crucea era nume de condamnare, dar acum a ajuns un lucru de cinste. Mai înainte era simbolul osândirii, iar acum temeiul mântuirii. Crucea ne-a ajuns pricină a mii de bunătăţi, ne-a eliberat de rătăcire, a luminat pe cei din întuneric, ne-a împăcat cu Dumnezeu pe noi care ne războim cu El; pe noi cei înstrăinaţi de El ne-a făcut ai Săi, pe cei care eram departe de El, ne-a făcut să fim aproape. Crucea a ajuns distrugerea duşmăniei, siguranţa păcii, vistieria tuturor bunurilor dăruite nouă. Din pricina ei nu mai rătăcim încă în pustietăţi, căci am cunoscut calea adevărată; nu mai locuim în afara palatelor împărăteşti, căci am găsit uşa; nu ne mai temem de săgeţile aprinse ale diavolului, căci am văzut izvorul. Din cauza crucii nu mai suntem în văduvie, căci am primit Mirele, nu ne mai temem de lup, căci avem pe Păstorul cel bun. Din pricina crucii nu mai tremurăm în faţa tiraniei, căci am alergat la împăratul cerului. Pentru aceste pricini deci, e bucurie când prăznuim sărbătoarea crucii. Tot astfel şi Pavel apostolul a poruncit să sărbătorim din pricina crucii: „Nu în aluatul cel vechi, ci în azimile sincerităţii şi ale adevărului”, apoi spunând pricina, a adăugat: „Că Paştile nostru, Hristos, a fost jertfit pentru noi”.14) Continuă apoi aceleaşi consideraţii zicând: „Dar spune unde a fost jertfit? În vârful crucii. Altarul acestei jertfe este nou, pentru că şi jertfa este nouă şi plină de mirare. Acelaşi a fost şi jertfă şi preot. Jertfă după trup, iar preot după duh. Acelaşi şi a adus şi a fost adus după trup… Vezi că, Crucea a fost jertfelnic? Dar ar putea întreba cineva: Pentru care pricină jertfa nu este adusă în templu, ci în afară de oraş şi de ziduri? Ca să se împlinească cuvintele: „A fost socotit între cei fărădelege”15)… Pentru aceasta a fost jertfit în afara cetăţii ca să afle că jertfa a fost universală, că darul este pentru tot pământul, ca să afli că este obştească curăţirea şi nu parţială, cum a fost aceea din timpul legii… Putem acum să ridicăm mâini cuvioase în orice loc, pentru că tot pământul a ajuns sfânt, mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru. Aici a fost jertfită o oaie iraţională, iar acolo una duhovnicească. Şi cu cât este mai mare jertfa, cu atât este mai mare şi sfinţirea. Pentru aceasta crucea este prilej de sărbătoare. Vrei să afli şi altă faptă mare a crucii? Astăzi ne-a deschis raiul încuiat de cinci mii de ani şi mai bine. Căci în această zi şi oră Dumnezeu a primit pe tâlhar în rai săvârşind două fapte mari: una că a deschis raiul, alta că l-a primit aici pe tâlhar. Astăzi ne-a redat vechea patrie, ne-a readus în oraşul părintesc, a dăruit locuinţă firii obşteşti, a oamenilor. Căci spune Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Ai fost răstignit şi pironit şi făgăduieşti raiul? Da, spune Domnul, ca să afli puterea pe care o am pe cruce. Căci devreme ce crucea era un lucru trist şi ca să nu te uiţi la rostul crucii care era de-a executa pe ea pe nelegiuiţi, săvârşeşte Domnul prin cruce, această minune, care arată mai cu seamă puterea ei, ca să cunoşti puterea Celui răstignit.16) Rugăciunile şi imnele bisericii, arată tot aşa puterea crucii în legătura învierii. Una dintre cele mai reprezentative cântări în această privinţă şi care ne reaminteşte mereu faptul învierii, glăsuieşte aşa: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moarte pe moarte a stricat.”17) Tot aşa şi următoarea: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul, plângerea mironosiţelor o ai schimbat şi apostolilor a propovădui le-ai poruncit, că ai înviat Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă.”18) Tot aşa şi acatistul învierii Mântuitorului intonează: „Primind, prin învierea Ta, raze strălucitoare ale darului şi prin acestea ca prin oglindă duhovniceşte văzând scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim…19) Reiese în mod clar legătura strânsă dintre jertfa pe cruce a Mântuitorului şi preamărirea Sa prin învierea din morţi. Biruinţa crucii, este şi semnul celei de-a doua veniri întru slavă.20)

DREPTMÃRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Fiecare lucru măreţ se împlineşte cu jertfire. Sub pecetea jertfei sunt toţi cei ce participă la ea cu toată fiinţa lor, tocmai pentru a şi-o însuşi. Este deci o biruinţă totală pentru toţi cei în comuniunea sublimităţii ei. Sub acest unghi orice jertfă potrivit valorii ei, primeşte însemnătate în ansamblul lucrărilor. Jertfa crucii este copleşitoare întrucât cuprinde toate laturile lumii, în toate înţelesurile ei imprimându-şi pecetea biruinţei vieţii noi asupra celei vechi, dându-i temelie puternică prin stricarea morţii şi răului, proclamând virtutea. Locaşul de cult ilustrează prin crucea de la temelie proiectată în întreaga construcţie şi înălţată pe turla sau cupola cerului realitatea biruinţei, strângând în unitatea duhului, laturile pământului spre reînnoire, renaştere şi înviere. Privind apoi pe toţi cei ce intră în alcătuirea lui spirituală, pe toţi purtătorii de cruce, îi găsim şi după trecerea pragului vieţii pământeşti sub straja crucilor, arătând credinţa şi nădejdea lor în înviere şi viaţa cea veşnică. Şi la noi grăiesc mai ales acelea ale eroilor naţionali ca Avram Iancu în revoluţia din 1848, şi corifeilor Marii Uniri din 1918, de la cele două evenimente, împlinindu-se în acest an 160, respectiv 90 de ani. Bisericile ridicate şi în amintirea lor, preiau însemnele creştine de totdeauna, confirmate ca ale biruinţelor nesfârşite. Bisericile ce se înalţă astăzi pretutindeni, reamintind aici şi noua catedrală arădeană, au la temelie şi jertfele celor care au avut izvor şi pilduire jertfa crucii Mântuitorului. Cu convingerea că privind la slava pe care Mântuitorul a revărsat-o asupra tuturor celor ce s-au învrednicit de-a lungul veacurilor de cununile cereşti, ne împărtăşim şi noi de toate darurile învierii, făcându-ne unii altora urările cuvenite de praznic sub binecuvântarea Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† T I M O T E I
EPISCOP AL ARADULUI

NOTE

1. George Bălan, Semnificaţii filozofice ale tragicului, în „Revista de filozofie”, Bucureşti, 1965, nr.5, p.591 şi urm.

2. Conform Drd. Stelian Gomboş, recenzie la Ierom. T. Mada, Despătimirea – de la etică la fiinţialitate, Sibiu, 2007, în rev. Altarul Banatului, XVIII (LVII), 2007, serie nouă, nr. 10-12, p. 159.

3. Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1991, pp.248-249.

4. Idem, pp.281 şi urm.

5. Luca, 23, 46; Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p.354.

6. Ibidem.

7. Idem, p.355.

8. Idem, p.364.

9. Conform Idem, p.369.

10. Idem, p. 370.

11. Idem, p.372.

12. Idem p.374;conform Filipeni 3, 18-19

13. Idem, pp.376-377.

14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la cruce şi la tâlhar, în Cuvântări la praznice împărăteşti, Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, trad. Pr. D. Fecioru, pp. 121 şi urm.; conform I Corinteni 5,7-8.

15. Idem, p.123; conform Isaia 53,12, Marcu 15,28.

16. Idem, p. 124; conform Luca 23,43.

17. Slujba Utreniei duminicale.

18. Troparul Învierii, glas VII.

19. Icos 11.

20. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p.106, Matei, 24,30.