Arhive din categoria: Pastorale

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la prima Duminică a Postului Naşterii Domnului din anul 2015

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
la prima Duminică a Postului Naşterii Domnului din anul 2015
Privind însemnătatea Anului Omagial
al misiunii parohiei şi mănăstirii azi
şi a Anului Comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi
din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Anul 2015 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul come­mo­rativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii. Tradiţia sărbătoririi anilor omagiali şi comemorativi dedicaţi unor sfinţi, activităţi sau evenimente din viaţa Bisericii ne-a arătat că aceasta aduce mai multă conlucrare în activitatea pastorală şi misionară a Bisericii, mai multă comuniune fraternă în eparhii şi între eparhii, mai multă recunoştinţă faţă de înaintaşi şi mai multă reînnoire spirituală în prezent. Citiți în continuare

Pastorală la Învierea Domnului – 2015

PLINIRE PASCALĂ ȘI PASTORALĂ

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Hristos a înviat!

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Cei cărora se adresează aceste rânduri sau cuvinte au și răspuns în gând, scris sau vorbit, dând confirmarea primirii întocmai a vestirii Învierii Domnului. Cu certitudine adaugă și acceptarea celor ce se împărtășesc în legătura minunatului fapt pe care îl privim acum dintr-unul din multele unghiuri sub care se înfățișează sufletului omenesc, întărind credința dăinuirii veșnice. Privirea la rândul său se vrea îndreptată spre un plan pascal, totodată și pastoral, socotit mai potrivit pentru consolidarea conlucrării în Biserică, între cei ce au răspunderea călăuzirii și cei călăuziți spre mântuire, adică cler și credincioși. Citiți în continuare

Pastorala de CRĂCIUN – 2014

MOŞTENIREA ÎMPĂRĂŢIEI CEREŞTI

Pastorală la Nașterea Domnului

2014

†  TIMOTEI


DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Zilele sărbătorești în care ne aflăm, trăim o realitate îndeobște socotită ca moștenire sfântă, fiind cea mai bogată în mănunchiul altor praznice creștine, evidențiind faptul că fiecare ființă venită pe lume poartă o zestre străveche pe care are datoria să o înmulțească pentru a o lăsa cu prisosință urmașilor. Și aceasta nu este doar pământească, lăsând să se întrevadă limpede partea sufletească. De fapt înțelegem prin moștenire dobândirea de bunuri materiale, morale sau spirituale de la înaintași, cele din urmă totuși având întâietate.[1] Se conchide că ceea ce cuprinde termenul a constituit în cursul vremii obiect de cercetare și definire atât în domeniul laic, cât și  în cel religios. Obișnuit în sensul ultim se referă la tradiții, datini, obiceiuri sau alte lăsăminte cultivate după preferința comună sau atașamentul față de trecut. Cu privire la sfera înțelegerii bisericești se poate spune că este mult cuprinzătoare, dar în miez privește lucrarea mântuirii. Sunt edificatoare citirile sfinte ale însăși zilei praznicului, apostolul referindu-se la adopțiunea sau înfierea oamenilor de către Dumnezeu, prin înnomenirea sau întruparea Fiului Său, pentru ca Acesta făcându-se asemenea lor să-i apropie cu iubire până la jertfă; iar Evanghelia, dând ca pilde de conștiința apartenenței la altă realitate pe magii scrutători ai destinului lumii și soli de seamă ai pământenilor ce aduc Pruncului nou născut daruri purtătoare de simboluri spirituale. Mesia nu se arată ca un stăpânitor pământesc, ci drept împlinitorul idealurilor nobile de totdeauna și de pretutindeni ale omenirii. Istoria biblică, confirmată într-un fel și de conștiința popoarelor, concretizată în moșteniri din vremi imemoriale, arată că dintru început, omul a fost înzestrat bogat de către Creatorul său spre a se desăvârși. În locul împlinirii misiunii în libertate deplină de alegere, a sărăcit în a voi binele, devenind rob al răutății. O întoarcere era cerută, dar pe altă cale, ca și aceea urmată de cei amintiți și care începe cu Însuși Cel ce zice despre Sine ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut”.[2]

Citiți în continuare

OSPĂŢUL ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR- PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI- 2014

OSPĂŢUL ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Astăzi e o zi mare de prăznuire, nu a unui praznic doar, ci a Praznicelor, cum zicem după cântarea bisericească[1]. În legătură cu alte sărbători are și o pregătire deosebită. Toată perioada Triodului, una din cele trei ale anului bisericesc, cu o durată de zece săptămâni, cuprinzând și Sfântul și Marele Post, și care s-a încheiat în ajunul Paștilor, a fost una de nevoință pentru dobândirea bucuriei de acum. Mai mult încă, am simțit mereu măreția sărbătorii așteptate să o ajungem. Participarea la atmosfera cuprinzătoare a slujbelor sfinte se încununează cu aceea a comuniunii întregii obști ortodoxe, așa cum din vremea apostolică se făcea prin mesele iubirii sau agape[2] spre pecetluirea virtuților câștigate pentru apropierea de Dumnezeu și întreaga creație care prin harul Său pururea se înnoiește. În această realitate sărbătorim mereu Învierea și fiecare duminică este un prilej de împărtășire din cele arătate. Mesele creștine urmăreau și oglindeau realizarea concretă a comuniunii sfinte împlinite cu precădere prin Sfânta Liturghie, cu săvârșirea Sfintei Euharistii, adică de mulțumire, pentru împreuna mărturisire a darului sfânt mântuitor pentru toți cei care se împărtășeau. În lumea veche, mesele sub toate formele, adică cele obișnuite de amiază și seara, apoi la boteze, nunți și înmormântări sau comemorări, aniversări, petreceri cu diferite prilejuri, strângeau pe cei apropiați din familii sau obștii spre a împărtăși tristețea sau bucuria și, totodată, a adopta cele de cuviință pentru viața de toate zilele, spre folosul tuturor. Praznicele erau însoțite de astfel de ospețe, numire legată de oaspeți, care la rândul lor, aduceau după bunăvoință partea ce se cuvenea, pusă în comun spre împlinirea unei tradiții de omenie. Mai mult ca la alte praznice, acum la încheierea postului și ca început al rodirii pământului, se binecuvântau prinoasele de carne, brânză, ouă, poame și altele după slujba Învierii, toate simbolizând ospățul ce întrece semnificația materială, arătând pe cea spirituală. În vechime, la diferite comunități omenești mesele primeau și un caracter sacrificial, jertfele de animale sau din lumea vegetală înlocuind pe cele umane și care reprezentau răscumpărarea vieții însăși din stricăciune pentru nemurire. Consumarea integrală sau parțială a jertfei nutrea convingerea dobândirii însușirilor acesteia, spre câștigarea unor virtuți care să asigure desăvârșirea.[3] Aspectul spiritual având întâietatea, s-a impus mereu. Din istoria biblică, jertfa mielului pascal este grăitoare pentru ce a însemnat eliberarea poporului din robia vrăjmașului văzut și nevăzut.[4] Adevărata răsplătire a virtuții își are icoana în șederea ”la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor.”[5] Este și aceea a ospățului ceresc.

 

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

 

Privind acum prin prisma celor arătate viața Domnului nostru Iisus Hristos, înțelegem că pentru a apropia de lucrarea mântuitoare cât mai mulți sinceri năzuitori, Însuși a luat parte la mese în casele fariseilor și vameșilor și, desigur, a multor altora, de fiecare dată făcând ca în locul hranei materiale să fie preferată cea spirituală, după dreptarul cumpătării[6]. A adus în pilde rostul ospețelor ca prefigurare a ospățului Împărăției. Așa se tâlcuiește și  parabola nunții fiului de împărat, a omului care a făcut cină,[7] cu învățătura desprinsă din următorul text evanghelic: ”Când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Și fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților. Și auzind acestea, unul dintre cei ce ședeau la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”[8]. Mântuitorul Însuși a lăsat testamentul întregii Sale misiuni la Cina cea de Taină, instituind Taina Jertfei pentru lume, luând pâinea și vinul, zicând: ”Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; … și acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi…”[9]. Odată cu slăvita Sa înviere, ca dovadă că Iisus Hristos, ”ieri și azi și în veci este același” – după cuvântul apostolului[10], a luat masa înconjurat de ucenicii îngrijorați, în foișorul Cinei dinaintea jertfirii, apoi în cămara de la Emaus și pe țărmul Mării Tiberiadei,[11] făcându-se  cunoscut la frângerea pâinii. Așa vor face de-a lungul secolelor și în același fel toți cei ce trăiesc realitatea prin harul Sfântului Duh, în ”Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului”[12]. Nu se înregistrează doar un memorial simbolic, ci realitatea vie a Bisericii, de la începutul ei până în veacul ce va să fie, cum mărturisim în Crezul Ortodoxiei. Dacă Domnul este prezent precum s-a făgăduit și acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Său, cu atât mai mult e unde toți sunt în jurul mesei Sfintei Euharistii, adică a mulțumirii pentru ”slava cea mare”, cum cântă slujba de la Răsăritul Soarelui Celui de Sus și Neapus[13]. Psalmistul întregește cadrul prin stihurile: ”Fiii tăi, ca niște vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, așa se va binecuvânta omul cel ce se teme de Domnul… Gustați și vedeți că e bun Domnul; fericit bărbatul care nădăjduiește în El”[14]. Imnul ales al slujbei din Paresimi lămurește cele arătate astfel: ”Din ospățul Stăpânului și din masa cea nemuritoare, veniți credincioșilor la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim, pe Cuvântul Cel preaînalt din cuvântul Lui cunoscându-L, pe care Îl slăvim”; sau altul: ”Zis-a ucenicilor Cuvântul, în taină învățându-i: mergeți în loc înalt, unde gândul se întărește, de gătiți Paștile prin cuvântul adevărului cel fără de aluat și întărirea harului să o măriți”[15]. De adaos, ca lămurire la toate cele arătate și imnul slujbei de praznic: ”Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim”[16]. În contextul de referință, unul dintre Sfinții Bisericii întreabă, dând și răspunsul: ”Și ce este ospățul? Împărăția cerurilor pe care a pregătit-o celor invitați, potrivit hotărârii Lui de la întemeierea lumii”[17]. Același precizează: ”Și mâncând atotneprihănitul Lui trup, adică dumnezeieștile Taine, ne facem cu adevărat în chip deplin contrupești și înrudiți cu El, cum spune și dumnezeiescul Pavel: Suntem os din oasele Lui și carne din carnea Lui; sau iarăși: Din plinătatea dumnezeirii Lui toți am luat și har peste har. Ajunși astfel ne facem asemenea după har iubitorului de oameni Dumnezeu și Stăpânului nostru, restabiliți și reînnoiți cu sufletul; și suntem făcuți nestricăcioși și ca înviați din morți. Căci văzându-L pe Cel ce a binevoit să se facă asemenea nouă și fiind văzuți de El, ne-am învrednicit să ne facem asemenea Lui așa cum se întâmplă cu cineva care vede de departe fața prietenului și vorbește cu el și i se adresează și aude glasul lui”[18]. În tâlcuirea celor spuse, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: ”Privind mereu la Hristos și Hristos privind mereu la el și aflându-se într-o convorbire continuă, omul devine tot mai asemenea lui Hristos, căci imită chipul Lui, își însușește modul Lui de a fi și de a gândi. Iar prin aceasta i se transmite omului puterea spirituală însăși a lui Hristos”[19]. Pentru această împlinire este de trebuință neîncetată strădanie în despovarea de patimi, păcate sau greșeli și alte rele asemenea lor. Cercetarea amănunțittă a cugetului cu voință hotărâtă de îndreptare și pășire pe calea binelui e potrivită a se face sub purtarea de grijă a preotului duhovnic, după rânduiala Bisericii prin Taina Spovedaniei sau Mărturisirii. Fără harul lui Dumnezeu, încredințarea despre iertarea dorită nu e cu putință, oricâtă îmbunătățire sufletească ar fi dobândit cineva. Dezlegarea păcatelor și curăția sufletească prin Mărturisire deschide ușa spre Sfânta Împărtășanie sau Ospățul Stăpânului.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

De sărbătoarea Sfintelor Paști credincioșii găsesc și prilejul arătării grijii față de Sfintele Taine la care s-a făcut trimitere. Ori, se știe că fiecare duminică  reamintind Ziua Învierii, recomandă ca aceeași grijă să fie dovedită mereu. Anul în curs, ca Omagial Euharistic (Spovedanie şi Împărtăşanie) în Patriarhia Română, dă putința stăruirii în aceasta. În plus și ca an comemorativ al Sfinților Brâncoveni, amintind jertfa lor, îmbie  gândul că exemplul pe care aceasta îl dă este luat din cea de pe Golgota, spre a avea răsplata biruința în Hristos Cel Înviat. Ea se înscrie în istoria Bisericii ca o contribuție semnificativă a Ortodoxiei românești atât la unitatea creștinilor, cât și a lumii. În continuarea gândului, de subliniat că, la începutul Postului, anume între 6 – 9 martie, acest an, la Patriarhia Ecumenică din Fanar, s-a ținut Sinaxa Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe, la care a participat și delegația română, în frunte cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, scopul urmărit fiind pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Locul desfășurării este cel al vechiului Constantinopol, unde acum trei sute de ani s-a întâmplat și martiriul Sfântului Voievod Constantin cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei  și sfetnicul Ianache. Spre cinstea lor au dat exemplu de jertfelnicie pentru Biserică şi Patrie. În toate sfintele locaşuri, Sfânta masă sau prestolul  reprezintă altarul pe care se aduce mereu jertfa Crucii, odinioară sângeroasă, iar acum nesângeroasă, pentru toate căderile omenești spre ridicarea și moștenirea Împărăției cerești. Împrejurul ei, ca la o slujire îngerească, sfințiții slujitori primesc Sfânta Împărtășanie, dându-o apoi şi credincioșilor înaintea ușilor centrale ale iconostasului, ce închipuiesc pe cele ale cerului. Acum toată suflarea ia aminte la îndemnul dumnezeieștii Liturghii: ”Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” şi ca o adeverire a participării la realitatea Tainei  la chinonicul: ”Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați, Aliluia,” neuitându-se nici versul psalmistului ”Mărturisiți-vă Dumnezeului ceresc; că în veac este mila Lui”[20]. Cuvântul de învăţătură tradiţional al Sfântului Ioan Gură de Aur pentru praznicul de azi îndeamnă: “Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte…” Așa se dobândește chezășia, că veacul de acum se deschide spre veșnicie, credincioșii cu adâncă smerenie rostind rugăciunea: ”O, Paștile cele mari și preasfințite Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu. Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”[21]. Dorind unii altora tot binele de slăvite sărbători, toți fiii duhovnicești se înfăţişează la ospățul Împărăției Cerești în haina sufletului luminată de lumina Celui ce cu adevărat a înviat și Căruia se cuvine mărirea cu Tatăl și Sfântul Duh în veci. Amin.

 

Al vostru, către Domnul rugător și de tot binele doritor,

 

TIMOTEI

A R H I E P I S C O P

 

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 1000 / 2014, având titlul „OSPĂȚUL ÎMPĂRĂȚIEI CERURILOR” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paşti.

 


[1] Canonul Învierii, Cânt. 8, Irmos;

[2] Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu, M. Șesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, București, 1987, vol. I, pp. 225 ș.urm.;

[3] Diac. E. Vasilescu, Istoria Religiilor, București, 1975, p. 57 ș. urm.;

[4] Cf. Facerea, 4, 3 -4; Ieșirea, 12, 3 ș.urm.;

[5] Matei, 8, 11;

[6] Cf. Luca, 5, 29; 7, 36;

[7] Matei, 22, 1 – 14; Luca, 14, 16 – 24;

[8] Luca, 14, 12 – 15;

[9] Luca, 22, 19 – 20,

[10] Evrei, 13, 8;

[11] Luca, 24, 13 – 43; Ioan, 21, 1 – 13;

[12] I Tim, 3, 15;

[13] Doxologia Utreniei, Troparul Crăciunului, Prohodul Domnului, Starea II, 3, Icosul Utreniei Învierii;

[14] Psalm 127, 3 – 4; 33, 8;

[15] Canonul de la Denia de Miercuri seara, Săptămâna Mare, Cântarea a 9-a, Irmos, şi stihira 1;

[16] Canonul Învierii, Cânt. 3, Irmos;

[17] Cf. Rom. 8, 28, Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 1, cap. 11, la L. Petcu și G. Herea, Lumina din inimi, Iași, 2003, p. 838;

[18] Efes. 5, 30; Ioan 1, 16; Col. 2, 9; la Idem, cuv. 3, la o.c., p. 497;

[19] Idem, Ibidem;

[20] Psalm 135, 1;

[21] Canonul Învierii, cânt. 9, stihira 2;

Ultima actualizare (Miercuri, 09 Aprilie 2014 22:31)

BUCURIA CRĂCIUNULUI – Pastorală la Naşterea Domnului 2012

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Toate sărbătorile creştine sunt prilejuri de mare bucurie, aşa cum simt toţi cei ce le ţin cu evlavie. Angajând mai ales pe cei mai mici sau pe tineri care au viaţa înainte, Crăciunul este sărbătorit cu o bucurie la o treaptă deosebită. Este aceea care în sufletele tuturor stăruie permanent, constituind, parcă, măsura intensităţii multora sau puţinelor bucurii pe care viaţa personală şi colectivă le presară în curgerea obişnuită. Aceasta pentru că bucuria Crăciunului are un fior religios, ce ajută fiecăruiasă perceapă tăria propriei credincioşii faţă de învăţătura şi viaţa creştină.Cei din vechime întreţineau permanent această stare de bucurie la toată înălţimea ei prin urările la momente festive şi nu mai puţin ca formulă de salutare. De fapt, bucuria se exprimă nu numai prin cuvinte, ci şi prin gest, ţinută sau însăşi expresia chipului.  Anturajul, ca dealtfel mediul chiar, dă nuanţă potrivită stării sufleteşti. E de-ajuns ca la răstimpuri, cu sau fără nostalgie, să revină în amintire Crăciunul, poate în mod ideal, cu peisajul de iarnă şi colindul prin nămeţi la gazde binevoitoare, în lumina înserării cu ivirea astrelor ce străjuiesc bisericuţe sau gospodării modeste, în aşteptarea sublimă a lui Moş Crăciun, oglindind moşteniri ancestrale, pentru ca fiinţa întreagă să fie mişcată de ceea ce este mai presus de ea. Viziunea se întregeşte cu icoana evenimentelor biblice şi care se îmbie nu doar pentru memorie, ci ca retrăire a lor de către toţi cei în sărbătoare.O astfel de bucurie se transmite din generaţii şi de la o persoană la alta, angajând şi pe cei care, din diferite pricini, nu pot dovedi sensibilitatea cerută. Ori, Naşterea Domnului, prin ceea ce înseamnă ca renaştere a omenirii şi înnoire a lumii, îndreaptă totul spre desăvârşire. Dincolo de greutăţile de orice fel, se afirmă bucuria împlinirii adevăratelor năzuinţe ale omului, chemat să pună în lumină minunea creaţiei şi a vieţii.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Bucuria se defineşte în mod obişnuit ca o stare de satisfacţie morală, proprie conştiinţelor adevărate, generând sentimentele de certitudine pentru făptuirea sau împlinirea datoriei; mulţumire sufletească vie în faţa realităţii, pricinuită de un eveniment fericit ori de o lucrare jertfelnică. Cuvântul ca atare e folosit de multe ori cu diferite sensuri şi pe variate planuri de existenţă[1]. Este, de pildă, şi  o bucurie falsă, aceea a celui răutăcios la necazul celui bun[2].  Adevărata bucurie este cea de la Dumnezeu, ca har sau dar de sus şi roadă a Duhului Sfânt. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: “Trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului ; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi, iar de vă purtaţi în duhul, nu sunteţi sub Lege… Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă –răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”[3]. Însăşi “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”[4], adaugă acelaşi apostol într-alt loc. O astfel de bucurie, cultivată prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu rostit de Biserică, devine una a credinţei în cei credincioşi, cum afirmă Cartea Faptelor Apostolilor[5]. Autorul acesteia, Sfântul Luca, mai precizează şi în Evanghelia sa : “S-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău. Şi le-a zis: am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri. În acest ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.”[6] În rugăciunea arhierească, Domnul, în grija faţă de învăţăceii Săi, cere ca aceştia să fie păziţi în numele Părintelui ceresc, adăugând următoarele: “Acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.”[7] Prin cuvântul ce aşază firea noastră deasupra celorlalte fiinţe sau lucruri, ne împărtăşim bucuriile, ca şi necazurile, găsind în mijlocul de comunicare siguranţa aceloraşi simţăminte, raţiuni sau doriri, aşa cum lămurit arată şi unul dintre marii teologi români. El precizează că „Nevoia unora de alţii şi prezenţa lui Dumnezeu în obligaţia simţită de oameni de a-şi satisface reciproc această nevoie, se trăieşte nu numai în ajutorul ce şi-l dau prin sfătuire, încurajare, mângâiere şi faptă de ajutorare, ci şi în orice comunicare afectuoasă în general… Omul îşi comunică prin cuvânt nu numai gândurile, ci şi  bucuriile şi durerile. Sau chiar în comunicarea gândurilor e o bucurie şi, uneori, o durere pe care şi-o alină prin aceasta. Bucuria comunicată prin cuvânt se măreşte, căci face să se adauge la ea bucuria celui căruia i se comunică. Durerea comunicată prin cuvânt se micşorează, căci povara ei e preluată de altul, sau e relativizată de acela… Prin cuvânt se comunică unul altuia, dar bucuria lor este că în această comunicare fiecare îl simte pe celălalt ca deosebit. În comunicarea durerilor prin cuvânt şi în participarea la ele prin cuvânt, fiecare întăreşte umanitatea celuilalt şi şi-o întăreşte, în acelaşi timp, pe a sa proprie”.[8] Natura înconjurătoare însăşi se împărtăşeşte din această lucrare, cum vrea să arate pilda semănătorului, în care acesta este Însuşi Dumnezeu, iar sămânţa cuvântul Său, care este primită cu bucurie în locul unde e aruncată, dar încolţeşte doar în pământul bun sau roditor.[9] Dacă bucuria aduce în suflete cuvântul lui Dumnezeu, cu cât mai mult Însuşi Fiul sau Cuvântul Veşnic, prin întruparea Sa! Neascultarea cuvântului a adus omului tristeţea căderii, iar comuniunea cu Însuşi Cuvântul întrupat redă marea bucurie pe care o exprimă în felul propriu fiecare parte a creaţiei. Întruparea e vestită şi pregătită într-o atmosferă de bucurie, precum arată şi textul biblic privind Bunavestire prin cuvintele Arhanghelului Gavriil către Sfânta Fecioară, adică: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Bunecuvântată eşti tu între femei”; [10]precum şi ale rudei sale Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi anume: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat cu bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu de Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”[11]. Apoi, odată cu naşterea Pruncului, îngerul Domnului a zis păstorilor din ţinutul Betleemului: “Nu vă temeţi. Căci, iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David!”[12] Tot aşa şi magii de la răsărit, în căutarea Celui ce S-a născut, “văzând steaua s-au bucurat cu bucurie mare”[13]. Ori, cât de mare poate fi bucuria de a vedea viaţa înmugurind sub pronia divină, însuşi evanghelistul a consemnat prin cele deja arătate cu privire la ocrotirea fraţilor mai mici. Sfânta Tradiţie, prin scrierile Părinţilor Bisericii, dă la fel mărturie, despre bucuria generală produsă de evenimentul ce a îndreptat rostul lumii.Dintre ei, Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul la Naşterea Domnului se exprimă astfel: “Să ne bucurăm deci şi să ne veselim. Căci dacă Ioan, fiind în pântecele mamei, când a intrat Maria la Elisabeta, a săltat, cu atât mai mult noi trebuie să săltăm şi să ne bucurăm, când nu vedem pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru astăzi născut şi să ne minunăm şi să ne spăimântăm de măreţia întrupării, care depăşeşte orice înţelegere”[14]. Încă şi imnografia într-un mod ales redă bucuria zilei când intonează: “Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, propovăduind taina ce este de faţă”… sau la fel: “Să se bucure cerul, să se veselească pământul!”[15]Cele mai cunoscute mărturii în acest sens le dau şi colindele din care amintim următoarele versuri: “Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia chip luminos,/Lăudaţi şi cantaţi / Şi vă bucuraţi!”sau în contextul magilor: “luând fiecare/bucurie mare, care bucurie/şi aici să fie”. Tot aşa “Veniţi astăzi credincioşii să săltăm/De Naşterea lui Hristossă ne bucurăm”[16]. De menţionat şi rânduiala Acatistelor, ca imne ale bucuriei, în care Mântuitorul este numit “Izvorul bucuriei”, iar Maica Domnului “Bucuria tuturor celor necăjiţi”[17].Să nu se uite că, una dintre cele mai apreciate creaţii ale muzicii simfonice se intitulează “Oda bucuriei”[18], ce aminteşte mesajul ceresc de pace şi bunăvoire între oameni.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

În Duminica primă a postului pregătitor al praznicului ce îl petrecem, Pastorala semnată de Preafericitul Părinte Daniel, împreună cu toţi Ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a pus la inima clerului şi poporului dreptcredincios recomandările privind Anul Omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română, răspunsul întregii eparhii arădene constituindu-se în donaţii ce în ziua de prăznuire vreau să fie asemenea darurilor magilor de odinioară aduse Familiei sfinte pentru cele trebuincioase. Nu întrelăsăm şi răspunsul dat la chemarea permanentă privind obolul bisericesc şi patriotic pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului. Drept aceea mulţumim tuturor miluitorilor făcând rugăciune pentru răsplătirea lor cerească. Creştineşte este a purta grijă oricui ar avea nevoie, cu precădere celor bolnavi. În lume mai sunt de înfruntat necazuri şi nevoi şi mulţi sunt cei ce le depășesc. Cuvintele Domnului le sunt încurajatoare: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.[19] Cel credincios trebuie să dobândească tăria de a se  bucura în încercări, cum spune Sfânta Scriptură: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare”[20]. De fapt Fericirile se încheie cu cuvintele“Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”[21]. Întru bucurie sfântă împărtăşim toate urările de praznic ca acesta să aducă peste toţi binecuvântarea cerească a Sfintei Treimi, a Tatătul şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi în veci. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr.2100/2012, având titlul “BUCURIA CRĂCIUNULUI” se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.


[1] Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, pp. 65 şi 84; Dicţionarul explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1975, p. 101; Dicţionar de etică pentru tineret, Bucureşti, 1969, p. 60;

[2] Psalmul 34, 26;

[3] Galateni, 5, 17-18, 22-23;

[4] Rom. 14, 17-18;

[5] 13, 52;

[6] Luca, 10, 17 – 21;

[7] Ioan, 17, 11 – 13

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 100 – 103;

[9] Luca, 8, 13;

[10] Luca, 1, 28;

[11] Luca, 1, 42 – 48;

[12] Luca, 2, 10 – 11;

[13] Matei, 2, 10;

[14]Cf. Luca 1,44; Cuvântări la Praznice împărăteşti, în Izvoarele Ortodoxiei, vol V, p. 1

[15] Vecernia Naşterii Domnului, stihira 1; Utrenia, Sedealna;

[16] Astăzi s-a născut Hristos, Steaua sus răsare şi Veniţi astăzi, în Rugăciuni şi învăţături de credinţă ortodoxă, Arad, 1987, pp. 358, 360 şi 362;

[17] Acatistul Sfintei Învieri, Icos 3,3 şi Acatistul Maicii Domnului, lcos 1, 13;

[18] Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, 1975, vol. I, p. 328;

[19]Ioan, 16, 33;

[20] I Petru, 4, 13;

[21] Matei, 5, 12;

Pastorală la Naşterea Domnului: Apropierea Împărăţiei Cerurilor

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

 

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

 

pastoralacraciuncoperta1Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

A ajuns iarăși vremea marilor praznice creștine, dând și prilej de cugetare adâncă, la sfârșit și început de an, asupra celor întâmplate cu mai mult sau mai puțin bine, având pentru viitor nădejdea sporirii a ceea ce este de folos spre mântuire. Credinciosul găsește astfel prilej de reculegere și rugăciune, pe cărarea spre Împărăția lui Dumnezeu, cum ne-ar învăța un cunoscut duhovnic[1]. Sărbătoarea Întrupării Domnului arată aceasta în mod deosebit prin mesajul cerului către pământ ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[2] Priveliștea lumii vrea să contureze imaginea împărăției cerești prin toate frumusețile naturale și podoabele create de înzestrarea oamenilor și munca lor, fără însă a putea întrece prototipul, întrucât trebuie simțită și legătura pe care o poate face doar încorporarea la viața însăși a tot ceea ce reprezintă creația și planul lui Dumnezeu. Puține bucurii sunt asemenea celor pe care le dă praznicul Nașterii Domnului, întrucât peste cele materiale se aștern cele spirituale. După cum zice Apostolul neamurilor “Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”[3]. Ea nu este un cuvânt searbăd, ci o forță lucrătoare prin energiile spirituale de sus, căci “nu stă în cuvânt, ci în putere,” cum adaugă același autor inspirat[4]. Dincolo de bucuria ce umple sufletul pentru cele pământești, este cea pentru cele cerești, adică strădaniile spre bine ale vieții duhovnicești. Mântuitorul Însuși, “fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”[5]. Un mare om de cultură afirma următoarele: “Există un spectacol mai mare decât întinsul mării: cerul. Există şi un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc.”[6] Puterile sufletești sunt cele prin care pământul câștigă cerul. Stăruie în conștiință tot cuvintele Mântuitorului: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea”[7]. În întâmpinarea strădaniilor omenești de a conlucra cu harul dumnezeiesc, vine Domnul Însuși; iar sărbătoarea de azi concretizează faptul afirmat constant de părinții Bisericii că Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l îndumnezei pe acesta[8]. Năzuința tuturor este aceea de a ajunge la porțile împărăției, nutrind certitudinea exprimată prin cuvintele apostolului “că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.”[9] Voința, având adevărata libertate în mișcarea mereu spre bine și ferindu-se de ispita răutății, stăruie, potrivit rugăciunii domnești, astfel: “vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.”[10] Creștinul se străduiește spre lucrare de înnoire neîncetată, mai ales în zilele Crăciunului, retrăind cu cei mai mici o întreagă istorie biblică, cu luare aminte la textul sacru: “În ceasul acela s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește…”[11]

 

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

 

Împărăția cerurilor este chipul înțelegerii stăpânirii lui Dumnezeu în cer și pe pământ, peste îngeri și oameni și întregul univers.  Cu acest gând și-au început propovăduirea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Domnul nostru Iisus Hristos: “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor.”[12] Era în aceasta o chemare la înnoirea lumii, la statornicirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ precum este și în cer, așa cum a învățat Domnul.[13] Într-adevăr, s-ar putea tălmăci acestea tot prin cuvintele Sfintei Scripturi: “…Știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte…”[14] Oricum, apropierea împărăției cerești de cea pământească este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de om, coroana creației Sale. Ea cere apropierea omului de Dumnezeu, lucrare la care îndeamnă și apostolul “Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi… Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța.”[15] Apropierea arată și o înaintare sau venire, și o ajungere la o țintă. Un semn al lucrării împărăției, după cuvântul Domnului, sunt minunile săvârșite de El și de apostoli. Bunăoară zice Domnul: “Dacă Eu cu duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu… Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”[16] Împărăția lui Dumnezeu este scopul final al chemării și alegerii, căci toți fiii împărăției sunt mai întâi chemați, iar apoi aleși, după cum arată parabola nunții fiului de împărat.[17] Și sfântul apostol Petru sfătuiește: “Pentru aceea, fraților, siliți-vă cu atât mai vârtos să faceți chemarea și alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veți greși niciodată. Că așa vi se va da cu bogăție intrarea în veșnica împărăție a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos;”[18] iar sfântul apostol Pavel numește aceeași împărăție “a lui Hristos și a lui Dumnezeu.”[19] Ea este un dar al lui Dumnezeu dat de sus, ca urmare a jertfei lui  Hristos Domnul, ca și dreptatea sau mântuirea. El o dă cui voiește, mai ales celor care fac roadele ei și o ia de la cei ce nu o merită, cum învață pilda lucrătorilor viei.[20]Împărăția de aici este temporară, având un început și un sfârșit, încheindu-și existența cu a doua venire a Domnului Hristos la sfârșitul veacului, când va veni întru slavă, Împărat și Judecător al viilor și al morților. Cea a cerurilor, după cum mărturisim și în simbolul credinței “nu va avea sfârșit,” fiind a luminii și a slavei veșnice și în care Dumnezeu le este tuturor toate, precum proorocește  Apocalipsa Sfântului Ioan pentru cei scriși în Cartea vieții Mielului.[21]Mântuitorul a fost trimis în lume ca să întemeieze împărăția Lui, ce corespunde cu întemeierea Bisericii Sale pe care nici porțile iadului, adică puterile răului, nu o vor birui.[22] Și numai ucenicii Domnului au cheile împărăției cerurilor.[23]Părintele Dumitru Stăniloae precizează că “Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat pregătește pe oameni pentru împărăția cerurilor prin cuvântul și pilda vieții Sale unificatoare. Dar El ne pregătește și mai mult pentru această Împărăție a unității desăvârșite a iubirii, prin pătimirea Sa curată cu trupul pentru noi. Căci și aceasta are o funcție unificatoare prin ridicarea oamenilor din egoismul despărțitor.”[24] Împăratul este Dumnezeu, fiind numit “fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin.”[25]Mântuitorul este împăratul care vine în numele Domnului;[26] iar Sfântul Duh, cum invocă rugăciunea, este Împăratul ceresc. Imnografia bisericească încă glăsuiește așa: “Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a viețuit. Că din Fecioară curată trup luând, și dintr-însa ieșind cu luarea, Unul este Fiul, îndoit în fire, dar nu în fețe. Pentru aceasta, pe Acesta binevestindu-l Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, cu adevărat mărturisim pe Hristos, Dumnezeul nostru.”[27] Și colindele adaugă versuri privind împărăția ca și cele despre: Cei trei crai de la răsărit//Care cu steaua-au călătorit//Pruncului s-au închinat// Ca unui mare-mpărat.

 

Dreptmăritori creştini şi creştine,

 

Anul ce se sfârșește încheie șirul manifestărilor închinate Sfinților Împărați de Dumnezeu încoronați și întocmai cu Apostolii Constantin și Elena în Biserica Ortodoxă Română. După cum se știe, Arhiepiscopia Aradului, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a bucurat de pelerinajul cu sfintele lor moaște la Catedrala eparhială în zilele de nouă, zece și unsprezece ale lunii decembrie, credincioșii întâmpinând astfel sfintele sărbători spre toată împlinirea de folos personal și colectiv. Obștea întreagă având mijlocirea lor, s-a întărit pe întreg parcursul anului în dreapta credință și în dragostea creștină. Sesiuni solemne ale Sfântului Sinod și ale diferitelor foruri sau unități bisericești și laice, evenimente ca târnosiri și hramuri de biserici, pelerinaje și alte acte ale evlaviei creștine, întregesc mărturia cultului sfinților în inima poporului. Din toate cele urmate se înțelege că, împărăția lui Dumnezeu se zidește începând de la împărăția lumii cu pietrele virtuților dreptății, dragostei și păcii. Mesajul Crăciunului este cel al slăvirii lui Dumnezeu prin bunăvoirea între oameni. Sensul comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii a pecetluit mereu și oriunde mesajul libertății adevărate. Aceasta, odată garantată în împărăția pământească, s-a afirmat hotărât, preceptele creștine fiind puse în valoare de către întreaga societate. S-au așezat astfel temeliile legăturii dorite între Biserică și Stat, în așa fel ca împărăția lumii să fie o pregătire a celei de dincolo de lume. Îmbunătățirea legislației rigide a antichității, decretarea egalității între oameni în vechea  epocă a robiei, cinstirea familiei într-o lume ce doar cu anevoie o dădea, organizarea unei asistențe sociale eficace într-un timp în care oropsiții sorții nu aveau un statut mulțumitor, iar dreptul de viață era în mâna celor puternici, sunt contribuții creștine la dezvoltarea civilizației universale. Desigur că și alte împărății ale lumii, în afara celei romane, au înscris o treaptă înaintată de civilizație ce visa și la un salvator care să asigure ordinea generală. Primele trei veacuri ale creștinismului au dat mărturia despre tăria sa, necesară înnoirii vieții întregii lumi. Venirea Mântuitorului este garanția dobândirii noii împărății. Este de trebuință ca ținuta creștină să dea imaginea a ceea ce lumea așteaptă de la fiii Bisericii. O veche lucrare patristică, adică de literatură creștină, consemnează  astfel purtarea creștinilor: “Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt locuitori ai cerului…”[28]. Cerul pe pământ și pământul în cer, rămâne ca o dorință permanentă a sufletului omenesc. Ea se realizează prin dragostea între toți oamenii care își urează reciproc, mai ales de praznicul Nașterii Domnului, tot binele cu împlinirea și mulțumirea tuturor și spre slava lui Dumnezeu Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Amin.

 

Al vostru, de tot binele doritor,

TIMOTEI

A R H I E P I S C O P  al ARADULUI

 

 

 

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 2670 / 2013, având titlul „Apropierea Împărăției Cerurilor” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

 


[1] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Deva, 2006, p.9;

[2] Luca 2, 14;

[3] Romani, 14, 17;

[4] I Corinteni, 4, 20; cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, București, 1984, p. 231 – 233;

[5] Luca 17, 20 -21;

[6] V. Hugo, Mizerabilii, trad. Lucia Demetrius, Ed.I 1-3, vol. I, p.264; Idem, Cugetări, București, p. 152 (1100);

[7] Matei, 11, 12;

[8] Cf. Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin trup, în Scrieri, partea I, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XV, trad. Pr. D. Stăniloae, București, 1987, C. LIV, p. 151;

[9] I Tim. 2, 3-4;

[10] Matei, 6, 10;

[11] Matei, 18, 1-5;

[12] Matei, 3, 2; 4, 17;

[13] Cf. Pr. I. Mircea, Idem;

[14] Rom. 13, 11 -14;

[15] Iacob, 4, 8-10;

[16] Matei, 12, 28;

[17] Cf. Matei, 22, 14;

[18] 2 Petru, 1, 10-11;

[19] Efeseni, 5, 5;

[20] Cf. Matei, 21, 43; a se vedea și Pr. I. Mircea, o.c., Idem;

[21] 21, 23; 22, 5;

[22] Matei, 16, 18;

[23] Matei, 16, 18-19;

[24] Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 345;

[25] I Tim. 6, 15-16;

[26] Luca, 19, 38;

[27] Slava…Și acum, Dogmatica Vecerniei glas VIII

[28] Epistola către Diognet, în Scrierile Părinților Apostolici, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. I, trad. Pr. D. Fecioru, București, 1979, cap. V, 8 -9, p. 340;

BIRUINŢA CRUCII – Pastorală la Învierea Domnului 2013

TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

HRISTOS A ÎNVIAT !

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

De Sfintele Paşti icoana Învierii străluceşte mai tainic înaintea ochilor sufleteşti, harul ei pătrunzând până în adâncul fiinţei omeneşti spre a o lumina desăvârşit. Ea vrea să oglindească însăşi lumina chipului nostru în tinderea spre asemănarea cu Dumnezeu, după care a fost creat. Potrivit erminiei bisericeşti, adică a modului în care se zugrăvesc icoanele,[1] în ea se conturează grăitor şi chipul crucii făcând să se întrezărească jertfa mântuitoare, ca şi calea fiecărui credincios spre împărtăşirea din aceasta. Dacă în fiecare zi trăim în această realitate spirituală, la luminatul praznic aceasta este exprimată la scara cea mai înaltă prin crucea Domnului, care dă şi măsura adevărată crucii purtate de fiecare credincios. Învierea, cu tot ceea ce cuprinde, este cu putinţă prin jertfire. Fără cruce nu este înviere, precum nu este coborâre a lui Dumnezeu şi ridicare a omului fără o întâlnire la treapta cât mai apropiată de tronul Împărăţiei cereşti prin verticalitatea şi orizontalitatea în care se cuprinde toată lumea, emanând bucuria dobândirii mântuirii şi ajungerii la ţinta finală a creaţiei pentru tot ceea ce există. Hristos a biruit moartea prin jertifea propriei vieţi, de care ne-a făcut parte dintru început, chezăşuindu-ne pentru totdeauna nemurirea prin viaţa Sa dumnezeiască, cu aceea ca înşine să ne străduim  a lăsa cele trecătoare pentru cele veşnice. Învierea prin crucea lui Hristos reprezintă chipul în care se lucrează mântuirea lumii, aşa cum învaţă stihuirea imnografică: «Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim».

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

În înţelegerea omenirii din cele mai vechi timpuri şi până azi, crucea prin cele două braţe ce se întretaie, reprezentând cele patru puncte cardinale şi centrul lumii, guvernează în unitatea timpului cu spaţiul întreaga existenţă, cu precădere viaţa fiinţei celei mai înzestrate de Creator.[2]Istoria biblică dă mărturia prezenţei simbolice ca reflectare a realităţii unei stări în momente care au şi încetăţenit definirea de cruciale pentru umanitate. Unul dintre acestea este cel al căderii primilor oameni dintr-o aleasă stare iniţială ce garanta dobândirea celei desăvârşite, într-una din care se putea ridica doar prin intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu. Creat de Dumnezeu după chipul Său, nu doar prin cuvânt, ci cu mâinile şi suflarea gurii Sale spre a năzui neîncetat la asemănarea divină, omul doreşte să recâştige ceea ce a pierdut, Domnul Însuşi făcându-Se om spre a-i da acestuia o nouă viaţă şi încă din belşug.[3] Dar pentru începerea unei noi vieţi trebuia să se stingă cea veche, în toată cuprinderea ei, aşa cum Dumnezeu avertizase pe om în rai : « În ziua în care vei mânca din el (pomul cunoştinţei binelui şi a răului), vei muri negreşit »[4]. Viaţa nouă trebuia, deci, începută tot lângă un lemn, acela care ar închipui pomul cunoştinţei binelui şi a răului, sau pomul vieţii din mijlocul Edenului, cum nimerit intonează un imn bisericesc, din cele care însoţesc fericirile rostite de Mântuitorul şi care făgăduiesc împlinirea nădejdilor nesperate pentru cei ce le nutresc: «Frumos şi bun la mâncare, era rodul ce m-a omorât. Hristos este pomul vieţii, din care mâncând, nu mor, ci spun cu tâlharul: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta»[5]. Cel ce stăpâneşte toate, începutul şi sfârşitul[6], poartă spre împlinire cele create potrivit proniei Sale, lucrare pe care crucea Domnului o reprezintă într-un chip sublim. Lemnul purtător de viaţă pentru cel credincios marchează mereu istoria mântuirii, fapte ale Vechiului Testament prefigurând cele ale Noului Testament dând imbolduri de urmare a planului lui Dumnezeu în trăirea personală şi obştească. În acest cadru, de reamintit toiagul lui Moise şi cel al lui Aaron, sprijin în misiunea încredinţată de Dumnezeu de călăuzire spre pământul făgăduinţei, apoi pe drum lemnul folosit la îndulcirea apeloramare pentru cei însetaţi sau stâlpul pe care era pus şarpele de aramă spre salvarea de şerpii veninoşi din pustietate, care devin semne ale eliberării de sub puterea diavolului, a păcatului şi a răului prin revărsare de daruri spirituale împotriva încercărilor de tot felul şi a morţii[7]. În imnele bisericeşti, ecoul acestor evenimente este grăitor.[8]Bunăoară, imnul ce se referă chiar la cuvintele Mântuitorului privind răstignirea Sa arată: «Sus pe lemn spânzurând Moise de demult şarpele de-a curmezişul, precum scrie, pe tine te-a însemnat Preacinstită Cruce, prin care ne vindecăm de înşelăciunea şerpilor înţelegători»[9].Istorioare pioase despre păstrarea lemnului din pomul raiului până în cel al crucii Domnului sunt multe cu pagini împletite din Sfântă Scriptură şi Tradiţie[10].Sensul lor reflectă conştiinţa trebuinţei de a redobândi starea iniţială pe calea căreia călăuzeşte crucea Domnului prin întreaga ei putere. Tâlcuind pe Sfântul Maxim Mărturisitorul în afirmaţiile legate de Sfânta Cruce, părintele Stăniloae subliniază dependenţa desăvârşirii duhovniceşti a omului de învăţătura de credinţă ortodoxă despre Persoana Mântuitorului, spunând că cel mai deplin martor al păstrării neschimbate a dumnezeirii şi umanităţii în unirea lor, dar şi al acomodării dumnezeirii neschimbate în esenţă la umanitate şi al restabilirii acesteia ca organ de manifestare a divinităţii este Iisus Hristos Domnul. «În El avem garanţia păstrării neştirbite a umanului pentru veci, dar şi a capacităţii acestuia de a deveni prin Dumnezeu organul manifestării maxime a lui Dumnezeu. În El omul a umplut lumea de sus care se golise de o parte a ei, de om. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se pătimeşte cele ale firii asumate, dar potrivit cu El Însuşi, cu posibilităţile Lui de coborâre, iar firea asumată trăieşte cele dumnezeieşti potrivit cu ea însăşi şi cu posibilităţile ei de îndumnezeire… Sfântul Părinte citat vrea să explice în ce fel crucea lui Hristos reprezintă o ridicare a Lui la care participăm şi noi. El remarcă mai multe înţelesuri ale crucii prin care ea înseamnă puterea lui Hristos ca Dumnezeu. La urmă arată înţelesul ei pentru Hristos ca om, adică înţelesul prin care crucea a fost mijloc de ridicare a Mântuitorului ca om. Prin acest înţeles, ea poate fi mijloc de ridicare şi pentru noi, pentru că numai de crucea în acest înţeles ne putem împărtăşi şi noi. Acest înţeles şi-l arată crucea privită după lucrarea sau eficienţa ei. Ea ne stabilizează în singura dorinţă după Dumnezeu. În acest înţeles şi Sfântul Grigorie Teologul a spus că Hristos se ridică cu crucea, că ea este semnul stăpânirii Lui peste patimi şi al puterii Lui peste cei se ataşează Lui prin credinţă, căci le dă şi acestora putere să se înalţe asemenea Lui…».[11] Adâncind învăţătura ortodoxă în acest cadru, teologul român arată că moartea jertfelnică a lui Hristos Domnul este cea mai mare coborâre a Lui la noi în timp şi cea mai mare apropiere a Luide Tatăl, iar jertfa noastră în Hristos, cea mai mare unire dintre noi şi Dumnezeu, tot în timp, subliniind că «Dumnezeu n-a putut crea pe oameni ca fiinţe cunoscătoare şi cu puteri transformatoare în lume, capabile de o nesfârşită înaintare în bine, spre a muri. Moartea s-a introdus prin despărţirea lor voluntară de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Iar odată introdusă nu mai putea fi depărtată din lume de către ei înşişi şi nici Dumnezeu nu putea să accepte moartea ca sfârşit definitiv al oamenilor. De aceea intreprinde El Însuşi învingerea ei… În acest scop Fiul lui Dumnezeu se face om, ca să învingă în umanitatea Sa moartea pentru oameni».[12] Învierea lui Hristos şi învierea noastră în El e sfârşitul transcenderii umane spre Absolutul personal şi cea mai deplină coborâre eternizată a Lui la om o dată cu cea mai mare înălţare eternizată a noastră la El»[13]. Am cuprinde cele spuse prin cuvintele Apostolului Neamurilor: «El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii ; El este începutul, Întâiul născut din morţi ca să fie cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El prin sângele crucii Sale»[14].

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Cu evlavie suntem îndemnaţi astăzi, prin textul invocat la început, să venim «toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învieri a lui Hristos, căci a venit prin cruce bucurie la toată lumea; totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat». Prin aceasta avem o dată mai mult încredinţarea legăturii dintre jertfa şi învierea Mântuitorului spre a ne strădui, la rândul nostru, cu jertfelnicie a dobândi răsplătirea cerească.Ca pildă de urmat la înţelegerea fiecărui credincios avem pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pe care îi şi pomenim tocmai în perioada pascală prin buna rânduială bisericească; întreg acest an, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fiindu-le consacrat spre cinstire aparte, la împlinirea a 17 veacuri de la proclamarea în 313 a Edictului imperial de la Mediolanum sau Milano de astăzi, prin care creştinismului persecutat i s-a recunoscut libertatea religioasă în imperiul roman, ceea ce a însemnat, după trei veacuri de persecuţie, o înviere pentru lume. Totodată, în şcolile teologice, cursul anului este dedicat şi comemorării a o sută zece ani de la naşterea şi douăzeci de la adormirea întru Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae, din a cărui cugetare ne îmbogăţim spiritual mereu. Dealtfel, cei aleşi lucrează totdeauna în numele crucii şi al nădejdii învierii şi vieţii veşnice. Icoana celor de Dumnezeu încoronaţi şi întocmai cu apostolii, ca unii ce au fost  propovăduitorii Învierii, îi înfăţişează având la mijloc Sfânta Cruce pe care au cinstit-o în chipul cel mai înălţător.Aghiograful[15]a pus în lumină aparte din viaţa lor două evenimente: biruinţa împăratului în numele Sfintei Cruci într-o înfruntare hotărâtoare cu duşmanul şi care a însemnat o înviere pentru împărăţie şi creştinătate şi aflarea de către împărăteasă a lemnului de viaţă dătător în Sfânta Cetate şi ridicarea Bisericii Învierii de la Sfântul Mormânt, iar în lumea întreagă multe aşezăminte de binefacere. O cântare bisericească intonează următoarele: «Chipul stelelor cel strălucitor, te-a arătat o, Preasfântă Cruce, semn de biruinţă binecredinciosului împărat, a cărui maică Elena aflându-te, lumii te-a descoperit…»[16]. Biserica Ortodoxă Română i-a cinstit cu bucurie pe Sfinţii Constantin şi Elena, mulţi dintre fii şi multe sfinte locaşuri ale ei avându-i ocrotitori duhovniceşti, în frunte fiind Catedrala Patriarhală, care este înzestrată şi cu parte din sfintele lor moaşte. Un alt imn cântă: «Arătat-a cerul biruinţa crucii creştinului şi de Dumnezeu înţelepţitului împărat; şi înverşunarea vrăjmaşilor într-însa s-a surpat, înşelăciunea a pierit şi credinţa cea dumnezeiască până la marginile pământului s-a răspândit. Pentru aceasta să-I cântăm lui Hristos, Dumenzeului nostru, că S-a preamărit»[17]. În aceleaşi armonii sfinte prăznuind Învierea Domnului ca biruinţă a Crucii şi dorind unii altora împliniri binecuvântate în numele Mântuitorului, să slăvim pe Dumnezeu în Sfântă Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 800 / 2013, având titlul ”BIRUINŢA CRUCII” se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paşti.


[1] I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bisericeşti şi a picturii feudale româneşti, Bucureşti, 1973, pp. 128 – 135;

[2]A. Gheerbrant, Croix, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 261 – 268;

[3] Facere 3, 22; Ioan 10, 10;

[4] Facere, 2, 17;

[5] Cf. Matei, 5, 7; Fericirile, glas VII, Stih I;

[6] Ioan 5, 21; 17, 2; Apoc. 1, 8; 22, 13;

[7] Conf. Ieşirea 14, 16, 21; 17, 5 – 7; Num. 17, 8; 21, 9;

[8]Cf.Canonul Înainte-prăznuirii Sfintei Cruci, cântarea a 7 -a, III; cântarea a 5-a, IV;

[9] Cf. Ioan, 3,14; Canon cit., cântarea a 8-a, III;

[10] Conf. Ieromonah Ioanichie Bălan, Mărturii româneşti la Locurile Sfinte, Roman, 1986, pp. 146;

[11] Sf Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 80, trad. Pr. D. Stăniloae, Bucureşti, 1983, cap. 95, nota 312, p. 243; cap.97, nota 315, p. 245;

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 186;

[13] Idem, p. 194;

[14] Col. 1, 18-20;

[15]Sinaxarul Înălţării Sfintei Cruci; Istoria Bisericească Universală, vol. I, Bucureşti, 1987, pp. 147;

[16] Litia Vecerniei Înălţării Sfintei Cruci, stihira 8;

[17] Canonul Înălţării Sfintei Cruci, Cântarea 1, 4.