Arhive din categoria: Articole

Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului

Biserica Ortodoxă Română sărbătorește la 6 august Schimbarea la Față a Domnului. Începând cu slujba Vecerniei din această seară creștinii ortodocși păşesc în ziua liturgică a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului. Această sărbătoare este numită în popor și Preobrajenia sau Probojenia și rememorează momentul schimbării minunate la față a Domnului, în Muntele Taborului, în fața ucenicilor Săi, Petru, Ioan și Iacov.Sfântul Evanghelist Matei prezintă în cuprinsul Evangheliei sale momentul Schimbării la Față: „Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Citiți în continuare

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Biserica Ortodoxă sărbătorește în fiecare an, la 29 iunie, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, doi stâlpi ai bisericii noastre.

Sfântul Apostol Petru era originar din Betsaida (în Galileea Palestinei). Era fiul lui Iona și fratele mai mare al Sfântului Apostolul Andrei, cel întâi-chemat. Numele său din părinți era Simon. Căsătorindu-se cu fiica lui Aristobol (fratele Sfântului Apostol Barnaba) s-a mutat în Capernaum, un oraș așezat pe malul lacului Ghenizaret care era bogat în pește și de aici a deprins și meseria de pescar. Numele de Petru l-a primit de la Însuși Domnul Iisus Hristos, care s-a uitat la el și i-a spus „Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chefa (ce se tâlcuiește: Petru)” (Ioan 1, 42). Citiți în continuare

Ascultă vocea copilului tău!

Curtea Constituţională a României a decis prin Hotărârea 669/2014 că participarea la ora de religie se face numai pe baza unei cereri scrise a elevului major, a părintelui sau tutorelui elevului minor. Pentru semestrul al II-lea din anul în curs, cererile se pot depune numai până la 6 martie 2015. Mai multe informaţii, precum şi felul în care arată o cerere puteţi afla din afişul de mai jos.

Preoţii sunt îndemnaţi să expună acest afiş în locuri vizibile permise.

cerere-ora-de-religie

pag 05 Afis Lumina

Sursa: http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/asculta-vocea-copilului-tau

10984653_10200143306620637_2130257834_n

 

 

 

 

 

Ioan Ignatie Papp – episcopul Unirii celei Mari

poza i. i. papp
Ioan Ignatie Papp

S-au împlinit anul acesta, la 21 ianuarie, 85 de ani de la trecerea la cele veşnice a vrednicului de amintire, vlădica Ioan Ignatie Papp, ierarhul arădean care şi-a înveşnicit memoria şi şi-a legat numele, între alte multiple realizări, de înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Originar din părţile Bihorului, de la Pociovelişte, a fost întotdeauna apropiat Aradului, prin apartenenţa la eparhia din cadrul căreia făcea parte Vicariatul de la Oradea, prin studiile la Institutul Teologic din Arad (1868- 1871), această „alma mater” pentru cea mai mare parte a clerului transilvănean din acea vreme şi nu în ultimul rând ca ostenitor la Cancelaria eparhială: referent, dactilograf, arhivar, consilier al secţiei bisericeşti, preşedinte al Centrului eparhial după moartea episcopului Iosif Goldiş (5 martie 1902).1

Cel care i-a remarcat pentru prima oară calităţile a fost profesorul său de la Institutul Teologic arădean, ajuns în 1870 vicar al Consistoriului de la Oradea şi apoi episcop al Aradului şi mitropolit al Ardealului, Miron Romanul. Acesta îl şi recomandă episcopului de atunci al Aradului, Procopie Ivaşcovici, viitorul mitropolit al Ardealului şi mai apoi patriarh la Carloviţ.2

În mod cert înscăunarea sa ca episcop al Aradului, într-un moment când alţii erau candidaţii în „focul” disputelor electorale pentru scaunul episcopal, a fost una providenţială, modestul vlădică negândindu-se „cel puţin cu vreun an înainte” la această demnitate. După alegeri, dr. Nicolae Oncu, deputat sinodal mărturisea, în catedrala din Arad, că cei ce l-au ales nu au fost conduşi nici de interese de partid, nici de interese personale ci „de interesele mari ale Bisericii noastre”.3

Păstorirea sa ca episcop al Aradului (1903-1925), aproape un sfert de secol, a reprezentat pentru clerul şi credincioşii eparhiei o perioadă de împliniri în multiple planuri: bisericesc, istoric-naţional, cultural-social, administrativ-economic, toate purtând pecetea unei înţelepte cârmuiri şi chivernisiri, aceea a vrednicului vlădică Ioan Ignatie Papp.4

La 4/17 mai 1923, de praznicul Înălţării Domnului, cu prilejul împlinirii celor 20 de ani de când era la cârma episcopiei, ca un gospodar înţelept, îşi prezenta în faţa Sinodului Eparhial cu modestia-i ştiută dar şi cu meticulozitatea caracteristică celui care a cunoscut munca din administraţia eparhială, dezideratele şi împlinirile. Din cuvântarea sa5 am putea reţine că a pus „pond” în toţi aceşti ani pe întărirea religiozităţii, moralităţii şi bunăstării preoţilor şi enoriaşilor săi. Iată cum:

– şi-a ţinut cuvântul şi a restabilit pacea şi bunaînţelegere între fiii diecezei, divizaţi în partide: „mangrişti” şi „hamsişti”;

– în anul 1906 a cumpărat intravilanul cu casa din vecinătatea Consistoriului eparhial, iar în anul 1911 întregeşte intravilanul reşedinţei cu 74 stânjeni pătraţi, plătind din bani proprii 1350 cor. ;

– în anul 1912 pune temelia şi în 1913 sfinţeşte „Şcoala diecezană de fete” transformată ulterior în internat de fete, ajutat de marele mecenat Vasile Stroiescu şi de instituţii româneşti din Arad;

– din economiile personale creează un fond pentru Şcoala de fete, care la finele anului 1922 totaliza 37.432 lei şi un altul pentru Orfelinatul din Beiuş, care la finele aceluiaşi an totaliza 157.695 lei;

– în anul 1915 scoate, în două ediţii, Cartea de rugăciuni, în 26.000 exemplare, pe care o distribuie gratuit în spitale, instituţii de corecţie, preoţilor militari, etc.;

– a renovat seminarul (Institutul) teologic şi internatele cu ajutor de la stat;

– a cumpărat pe banii săi un clopot de 2254 kg., dăruit catedralei, care s-a sfinţit în ziua hirotonirii sale petrecută în catedrala din Sibiu şi s-a tras pentru prima dată a doua zi, la intrarea solemnă a episcopului Ioan Ignatie Papp în oraşul de reşedinţă;6

– a renovat catedrala episcopală şi a pictat-o, i-a renovat clopotele, cu ajutor de la stat şi a sfinţit-o în 25 decembrie 1921;

– a restaurat clădirile din dreapta şi stânga catedralei şi a arătat, cu documente, că aparţin diecezei, împreună cu intravilanul, fiind „date în erar în locul reşedinţei vechi din apropierea Mureşului, demolate la timpul său împreună cu catedrala”, intravilanul fiind în 1913 proprietatea fondului Reşedinţei episcopale iar clădirile ale fondului bisericesc clerical;7

– ctitoreşte biserica din satul natal, Pociovelişte, sfinţită în anul 1907;

– întemeiază Fondul preoţesc din episcopia Aradului, care în 1923 ajunge cel mai mare fond de ajutorare a văduvelor şi orfanilor din familiile preoţeşti din întreaga Mitropolie a Ardealului;

– întemeiază Fundaţia pentru educarea viitorilor preoţi, căreia îi lasă la trecerea la cele veşnice 1 milion de lei. Vasile Goldiş, unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, impresionat de gestul episcopului avea să scrie: „Nu sunt bani mulţi 1 milion de lei pentru feudalii capitalismului bancar, dar sunt nespus de mulţi pentru cel ce avea să-i adune hrănindu-se cu chisăliţă şi stând cu reverenzile cârpite pe tronul arhieresc. Pentru pruncul diaconului din Pociovelişte erau bani foarte mulţi, dar voinţa lui de fier i-a adunat. Spunea că el trebuie să trăiască până îşi va aduna milionul. Vlădicii ceilalţi zâmbeau. Se făceau glume. Dar Dumnezeu vedea sufletul curat al lui Ignatie. Cu boala de moarte în piept l-a ţinut încă lungi, doi ani de zile. Acum 2 săptămâni a întregit fundaţia sa pentru educarea viitorilor preoţi la 1 milion. Apoi s-a culcat în pat şi ieri seară a murit”.8;

N-a fost doar un chivernisitor al averii bisericeşti şi un ctitor neobosit, ci s-a evidenţiat şi a rămas în conştiinţa posterităţii ca un eminent luptător pentru autonomia Bisericii noastre, a şcolilor confesionale din eparhie, ameninţate de atâtea ori cu desfiinţarea.

Sub arhipăstorirea sa, în al doilea deceniu al veacului XX, lumea a cunoscut grozăviile celui dintâi Război mondial. Sub cârmuirea înţeleptului ierarh Ioan I. Papp, în această perioadă Biserica ortodoxă din părţile Aradului a fost o temelie de viaţă românească pe care s-a zidit apoi edificiul României Mari. Lupta pentru Marea Unire face din oraşul Arad, prin Consistoriul eparhial şi membrii săi: episcopul Ioan I. Papp, secretarul consistorial Vasile Goldiş, consistorialii Pr. Gheorghe Ciuhandu, Pr. Mihai Păcăţean, dr. Gh. Crişan, dr. Sever Miclea, Roman Ciorogariu, dr. I. Suciu, Nicolae Zigre, Protopopul Traian Văţean, un bastion al românismului şi al ortodoxiei, locul plămădirii primelor instituţii ale României întregite: Marele Sfat al naţiunii române, Consiliul Naţional Român, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Pentru vlădica Ioan I. Papp „anul 1918 va fi pururi un titlu de glorie” avea să scrie un contemporan al său.

Episcopul Ioan I. Papp a trecut la cele veşnice în seara zilei de 21 ianuarie 1925 la vârsta de 77 de ani şi după o arhipăstorire de 22 de ani. Deşi bolnav şi suferind, mai ales în ultimii 2 ani de viaţă, a vegheat la bunul mers al treburilor eparhiei şi s-a interesat de nevoile preoţilor săi până în ultimele zile de viaţă. Îşi doarme somnul de veci în aşteptarea învierii morţilor şi a veacului ce va să fie, în biserica ctitorită de el în satul Pociovelişte din judeţul Bihor. A rămas în amintirea posterităţii ca un ierarh vrednic cu realizări excepţionale şi totodată de o modestie impresionantă, după cum avea să mărturisească viitorul episcop al Aradului, Andrei Magieru: „nu şi-a dorit nimic din fastul oraşului nici după moarte. Putea să se îngroape în cripta monumentală, pe cruce să-şi scrie numele cu litere de aur, ca mulţi ochi să se oprească asupra lui şi totuşi a preferat să meargă acasă să-şi doarmă somnul de veci în liniştea satului, unde clopotul bisericii sale se va tângui după dânsul, murmurul pâraielor va povesti urmaşilor despre fiul diacului, care a ajuns să poarte coroana de arhiereu.”9

Pomenindu-l, la 85 de ani de la trecerea sa în împărăţia cerească, rugăm pe Atotputernicul Părinte să-i facă parte de veşnică pomenire, între drepţii Săi.

 

Note

  1. Pr. dr. Pavel Vesa, Episcopii Aradului. 1706-2006, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2007, p. 193-196.
  2. ibidem, p. 196.
  3. Tribuna poporului, an VII, nr. 21, 21 ian./5 febr. 1903, p. 1.
  4. Pr. dr. Gh. Liţiu, Episcopul Ioan Ignatie Papp al Aradului (1903-1925), în rev. Mitropolia Banatului, an XIX, nr. 1-3/1969, p. 87-88.
  5. Protocolul şedinţelor sinodului eparhial din anul 1923, Arad, p. 4 u.
  6. Biserica şi şcoala, an XXVII, nr. 17/1903.
  7. Protocolul şedinţelor… 1923, p. 6.
  8. Biserica şi şcoala, an. XLIX, nr. 5, 1 febr. 1925. p. 44.
  9. Andrei Magieru, Pro memoria, în rev. Legea Românească, anul III, nr. 3/1925.

 

Pr. Vasile Pop

2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox și al Autocefaliei românești: Crez și viață

Se poate spune că simbolul credinţei a reprodus în formule scurte dar esenţiale sâmburele propovăduirii creştine ilustrată în mod deosebit de Sfinţii Apostoli după lăsământul Mântuitorului cu ajutorul Sfântului Duh, potrivit rânduielii Părintelui ceresc. Însuşirea normelor doctrinale fundamentale a constituit totodată şi obiectivul prioritar al învăţământului teologic. Expresiile credinţei în acest concept pot fi găsite pe buzele candidaţilor la Taina Sfântului Botez, ca şi la botezul sângelui, precum şi la cel al dorinţei, tot atâtea forme ce se găsesc la începutul creştinismului (vezi Actele martirice, studiu introductiv, traducere şi note de Pr. prof. Ioan Rămureanu, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti” vol. XI, Bucureşti 1982, p. 12, 13, 47, 93, 133-134; Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 153; Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. prof. I. Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Bucureşti, p. 855-857).

Formule ca: „Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor despre care credem că este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce a fost proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune…” revin frecvent în Biserica primară. De altfel Bisericile locale foloseau după propriile trebuinţe simboale cu aceleaşi rădăcini în predica şi tradiţia apostolică. Dintre acestea sunt de amintit: Simbolul de credinţă Apostolic sau roman, cel al Bisericii din Neo-Cezareea, al Bisericii din Cezareea Palestinei, al Bisericii din Alexandria (Învăţătura de credinţă ortodoxă, p. 44).

Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au închinat apoi pagini de trainică zidire sufletească explicărilor crezului (H. Denzinger, A. Schonmetser, Enchiridion symbolorum, Freiburg, B. 1965), între aceştia numărând pe Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie al Milanului sau Sf. Niceta de Remesiana, apostolul strămoşilor noştri. De altfel, ivirea diferitelor rătăciri, erezii sau schisme cerea lămurirea adevărurilor religioase fundamentale, aceasta desigur oglindită tot în simbolul de credinţă. Trebuie precizat că simboalele primare doar puţin se deosebeau între ele, după cum aveau să apere credinţa Bisericii de o greşeală sau alta, fiind în schimb identice în privinţa învăţăturilor principale despre Sfânta Treime şi planul mântuirii, despre Biserică şi Sfintele Taine.

Sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381) au contopit simboalele locale integrându-le şi desăvârşindu-le astfel pentru totdeauna în ceea ce numim crezul niceo-constantinopolitan. Sinoadele ecumenice ulterioare vor întări prin definiţiile lor acest simbol, el rămânând mereu norma de credinţă a Bisericii noastre. Veacurile de experienţă multiplă a Bisericii au confirmat constant rolul său indispensabil. În acest context nu e de prisos arătarea faptului că în vremea celor două sinoade menţionate două dintre cele mai mari erezii – arianismul şi macedonianismul, adică subordonarea Fiului faţă de Tatăl, respectiv a Sfântului Duh în raport cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi impuneau precizări de anvergură pentru ceea ce însemnează con-substanţialitate, bază pentru soluţionarea altor diferende, provocate de fracţiunile eretice ulterioare.

Sămânţa Evangheliei, prin sfinţii apostoli şi urmaşii lor – înţelegând ierarhia bisericească – a încolţit, trebuind să fie ferită în fireasca-i creştere de buruieni vătămătoare. Se ştie că urmaşii direcţi ai sfinţilor apostoli au nutrit sincer conştiinţa că exprimă aceeaşi credinţă pe care înaintaşii au primit-o de la Domnul Iisus Hristos. Părinţii Sinodului I ecumenic au stabilit 7 articole ca semn al darurilor desăvârşite, la care, cei de la Sinodul II ecumenic au adaus încă 5, număr ce, în afara simbolismului propriu, legat cu osebire de simţurile ce orientează fiinţa omenească în lume, întregeşte cel de 12, evocator al ucenicilor Divinului Învăţător. Tradiţia Bisericii chiar atribuie fiecăruia dintre sfinţii apostoli câte unul dintre cele 12 articole ale simbolului credinţei, vrând prin aceasta să arate tocmai provenienţa apostolică a adevărului de credinţă. Totul a rămas neschimbat până astăzi parcă punând în lumină structura de granit a pietrei despre care Domnul afirmă că este temelia pe care îşi zideşte Biserica (Matei 16,18).

Un adaos ca acela al lui Filioque, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, survenit cu câteva secole după redactare, nu şi-a găsit locul, cel puţin pentru Biserica Răsăriteană, rămânând străin. Consideraţii privind crezul prin prisma istoriei ecumenismului creştin poate nu vor lipsi în cursul vremii, dar nu pot prejudicia ceea ce aparţine Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii a Bisericii. Ceea ce s-a socotit potrivit a limpezi sau a adânci s-a împlinit prin mărturisirile de credinţă ale unor luminaţi ierarhi ai ortodoxiei ca de pildă Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Patriarhul Mitrofan Critopulos al Constantinopolului şi Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Acestea la rândul lor au fost aprobate de sinoade locale, între care cu îndreptăţită mândrie, ca români, amintim pe cel de la Iaşi în anul 1642 (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe – 1642, traducere Alexandru Elian, Bucureşti, 1981).

Referiri sau tălmăciri ale crezului se vor găsi mereu la teologii şi cugetătorii creştini ca şi în tratatele de dogmatică sau în alte lucrări de spiritualitate creştină. Valorificarea simbolului de credinţă se face însă pentru cel ce-l mărturiseşte în viaţa sa. O vorbă înţeleaptă arată că după cum cineva crede aşa şi trăieşte.

Faptele creştinului sunt întotdeauna o reflectare a credinţei şi deci a convingerilor religioase pe care le are în legătură cu viaţa (Mitropolit Nicolae Mladin, Diac. O. Bucevschi, prof. C. Pavel, Diac. I. Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, Bucureşti, 1979, p. 14). În acest înţeles, crezul este rădăcina din care creşte, înfloreşte şi rodeşte toată virtutea: Îndrumătoarele de viaţă creştină îndeobşte purced tocmai de la articolele simbolului de credinţă, privind aspectul practic al legăturii de taină între Dumnezeu şi credincioşi. Unitatea în sfinţenie, în comuniunea bisericească, reprezintă o aplicare a normei de credinţă; această realitate se întrezăreşte într-un chip sublim în cultul Bisericii ca mijloc de sacralizare a tuturor laturilor vieţii. Ori, rânduielile bisericeşti redau însăşi învăţătura creştină ce îşi are izvorul în crez. Aceasta în mod expres intră în alcătuirea slujbelor celor mai de seamă pentru edificarea omului credincios. Astfel, este nelipsit în cărţile de slujbă ca şi în cele de rugăciune. În multe dintre acestea, chiar atunci când nu e reprodus textual, crezul este menţionat ca obligatoriu a se rosti. El este prezent în slujba celor 7 laude, în rânduiala Pavecerniţei şi a Obedniţei, dar mai ales le încununează prin locul ce îl are la Sfânta Liturghie, adică nu legat atât de partea rezervată instruirii, cât de cea a aducerii jertfei dumnezeieşti şi împărtăşirii credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Legănarea acoperământului sfântului aer deasupra cinstitelor daruri, tocmai la momentul mărturisirii credinţei în cadrul dumnezeieştii Liturghii, vădeşte şi mai mult, prin simbolismul ei, prezenţa Sfântului Duh în Biserică, cei ce se bucură de ea răspunzând prin crez şi faptă (A.V. Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 67).

Crezul se află apoi în slujba Sfintelor Taine care de altfel se săvârşesc tot în legătură cu Sfânta Liturghie. În unele, ca Sfântul Botez şi Mirungerea cu care este unit, credeul este prevăzut a se rosti în mod direct; în altele el primeşte un caracter aparte, cum ar fi la spovedanie şi hirotonia în acea mai înaltă treaptă a preoţiei, anume a arhieriei. De menţionat că în afara celor rânduite la cuminecarea grabnică, rugăciunea obişnuită a Sfintei Împărtăşanii conţine şi o mărturisire de credinţă, aceasta legată însă de persoana Mântuitorului. Dar aşa cum afirmă un teolog (Paul Evdokimov, L’Ortodoxie, Neuchâtel, 1965, p. 170), mărturisirea hristologică presupune întotdeauna şi pe cea trinitară, deplină.

Întregul cult, cuprinsul rugăciunilor şi al imnografiei reia crezul sub forme cât mai accesibile înţelegerii oricărui credincios. Aşadar prin slujirea bisericească avem un crez în lucrare, ce continuă apoi în viaţa individuală şi obştească în chipul definit de un ierarh al Bisericii noastre ca o „Liturghie după liturghie” (Episcop Vasile Coman, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, Oradea, 1984, p. 634).

În ortodoxia românească crezul s-a oglindit în fapte, trăirea duhovnicească reflectându-se în viaţa cotidiană. Iată de ce şi noţiunea de lege românească a însemnat în decursul istoriei naţionale atât crezul ortodox, cât şi buna rânduială a vieţii noastre. Adevărata mărturisire de credinţă implică şi respectul legii pământului strămoşesc. Crezul însuşi este imbold la viaţă. Azi, în cadrul mişcării ecumenice, simbolul niceo-constantinopolitan este privit şi adâncit cu deosebit interes ca unul dintre mijloacele cele mai adecvate de apropiere a Bisericilor creştine (Cf. Confesser la foi commune, Geneve, 1988).

Dar, împreună cu analizele teologice, se reliefează experienţa împlinirii unui crez al unităţii spre desăvârşire, al apropierii dintre oameni şi al realizării păcii. Drept aceea, şi parte din paginile îndrumătorului bisericesc din anul în curs, privind ceea ce trebuie să se ştie din doctrina creştină, sunt consacrate simbolului nostru de credinţă. Aceasta ca evidenţiere a participării Bisericii la viaţa patriei noastre şi a lumii întregi.

La cea mai sfântă dintre slujbele noastre rostirea crezului este precedată de îndemnul: „Cu înţelepciune să luăm aminte”! Cu crez sfânt în suflet trebuie angajate toate puterile fiinţei a păstra moştenirea dobândită, luând aminte la ceea ce zideşte necontenit spre desăvârşire, convingere şi făurire. Într-adevăr, pentru creştinul ortodox crezul e o mărturisire în rugăciune spre împlinire.

† TIMOTEI

ARHIEPISCOP AL ARADULUI

Nestor Ioanovici – întâiul episcop ortodox român al Aradului –180 de ani de la trecerea la cele veşnice

nestor ioanovici poza bunaDeşi a păstorit foarte puţin – 110 zile – în scaunul episcopal de la Arad, Nestor Ioanovici, „cel dintâi episcop cu sângele şi inima de român”, ocupă un loc de seamă în istoria eparhiei noastre. Cu el se împlinesc năzuinţele românilor arădeni, care de la Nestor Ioanovici, vor avea în fruntea lor episcop de neam român.

Lupta de emancipare naţională, purtată de Constantin Diaconovici Loga, Dimitrie Ţichindeal, Dr. Iosif Popovici, Ioan Mihuţ, dar mai ales de neobositul Moise Nicoară (1784-1861), luptător neînfricat pentru românizarea scaunului eparhial de la Arad, este încununată de izbândă, odată cu instalarea oficială, la 22 octombrie 1829 a primului episcop român, Nestor Ioanovici.

S-a născut prin 1767, în părţile Făgăraşului, primind din botez numele de Nicolae. Rămas orfan de tată la vârstă fragedă, este crescut în Braşov de mama sa. Studiază la gimnaziul evanghelic lutheran din Bratislava, apoi urmează seminarul teologic la Carloviţ, unde beneficiază de sprijinul mitropolitului de aici, Ştefan Stratimirovici. Se călugăreşte sub numele de Nestor. Ajunge egumen al mănăstirilor Beşenovo (în Sirmiu), iar din 1824 la mănăstirea Bezdin. Este ales în scaunul episcopal de la Arad la sfârşitul anului 1828, fiind hirotonit episcop la 27 ianuarie 1829 în catedrala din Carloviţ, începându-şi îndată activitatea arhipăstorească la Arad, deşi instalarea i s-a făcut mai târziu, la 22 octombrie 1829 (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R. vol. III, Editura IBMBOR, Buc. 1981, pp. 82-83; Gr. Ciuhandu, Din viaţa lui Nestor Ioanovici, Episcopul Aradului 1767-1830, Arad, 1929, p. 7-15; Pr. Dr. Pavel Vesa, Episcopii Aradului, 1706-2006, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2007, pp. 83-87).

Chiar dacă mitropolitul Ştefan Stratimirovici de la Carloviţ, care de altfel îl aprecia, îl consideră nepriceput „afacerilor administrative”, atunci când îl recomandă între candidaţii pentru scaunul episcopal, din puţinele informaţii pe care le avem, despre Nestor Ioanovici, rezultă că a fost un bun chivernisitor al patrimoniului bisericesc, atât ca egumen la mănăstirile Carloviţ, Beşenovo şi Bezdin, cât şi la Centrul eparhial din Arad. Înainte de a se dedica studiului şi vieţii monahale s-a ocupat potrivit tradiţiei moştenite din familie cu negustoria.

Nestor Ioanovici a fost, de asemenea, un ierarh cultivat. La vârsta de 24 de ani, renunţă la activitatea negustorească spre a se dedica studiului, dovedindu-se şi un apărător al credinţei ortodoxe în lupta cu propaganda greco-catolică desfăşurată în judeţele Arad şi Bihor. Ierarh „bun, paşnic şi evlavios” (Şt. Pop, Frământări româneşti în jurul scaunului ortodox de la Arad, Arad, 1929, p. 65) a fost preocupat nu numai cu problemele administrative ale eparhiei noastre ci şi de soarta preoţilor săi. A intervenit la conducerea judeţului Arad ca preoţii ortodocşi să nu mai fie desconsideraţi, bătuţi, târâţi în judecăţi sau închişi; a luat măsuri energice pentru disciplinarea clerului (Pr. prof. dr. M. Păcurariu, op.cit., p. 83).

Odată cu urcarea pe scaunul episcopal a lui Nestor Ioanovici, „se împlinesc nădejdile de bine ale poporului român, care avea de acum să-şi conducă singur destinele. Cu Nestor Ioanovici începe o nouă epocă în viaţa naţională şi religioasă a românilor din Crişana.” (Diacon Mihail M. Gligor, Biserica Ortodoxă Română din Crişana şi Ierarhia sârbească, Teză de licenţă, dactilo, Universitatea Mihăileană, Facultatea de Teologie, Iaşi, Iaşi, 1940, p. 84).

Stingerea sa din viaţă la 9/21 februarie 1830, la numai 63 de ani, a curmat o activitate pastorală, misionară şi administrativ-bisericească în plină ascensiune. A fost înmormântat în gropniţa episcopilor de la vechea catedrală episcopală de pe malul Mureşului (demolată ulterior datorită sistematizării oraşului Arad). În anul 1868 osemintele sale au fost strămutate la Mănăstirea Sfântul Simeon Stâlpnicul din Arad-Gai.

Îi facem pomenirea cu prilejul împlinirii unui număr rotund de ani de la trecerea la cele veşnice, rugând pe Tatăl ceresc să-l pomenească întru împărăţia Sa.

Pr. Vasile Pop

„2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din ziua de 18 iunie 2009, a luat în examinare referatul Cancelariei Sfântului Sinod în legătură cu proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.

Având în vedere că Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc în şedinţa din 13 mai 2009 şi-a însuşit iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a supune examinării şi aprobării Sfântului Sinod proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”, în contextul aniversării în anul 2010 a 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885);

Ţinând seama că pe baza discuţiilor din cadrul Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc şi a îndrumărilor Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2010 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat „2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”:

Având în vedere caracterul naţional bisericesc al acestui proiect de program-cadru cu importante implicaţii în apărarea dreptei credinţe, susţinerea activităţii misionar-pastorale, catehetic-predicatoriale, cultural-educative, a dialogului Bisericii cu societatea, precum şi necesitatea evidenţierii acestuia prin mijloacele media şi publicistice ale Bisericii noastre;

În urma discuţiilor care au avut loc şi la propunerea Comisiei teologice, liturgice şi didactice, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Ia act şi aprobă iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel privind proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.

2. Aprobă programul-cadru naţional bisericesc iniţiat şi propus de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pentru realizarea proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat „2010 -Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.

3. Aprobă ca în fiecare eparhie şi în fiecare şcoală teologică, ierarhii eparhioţi să ia măsurile necesare pentru a reflecta programul-cadru naţional bisericesc intitulat „2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”, prin acţiuni şi manifestări locale (media, publicistice, conferinţe, întruniri şi simpozioane pastorale, teologice, cultural-educative) pentru a sublinia importanţa Crezului Ortodox în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu contribuţia profesorilor de teologie, a specialiştilor, a preoţilor şi monahilor, o atenţie specială acordându-se receptării acestui program de către tineret.

4. Aprobă republicarea într-un singur volum cu titlul „Autocefalia – libertate, demnitate şi responsabilitate” a lucrării intitulată „ Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române” (EIBMO, Bucureşti, 1987), precum şi a capitolului „Autocefalie”, din lucrarea intitulată „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă” (EIBMO, Bucureşti, 1995), inclusiv republicarea bilingvă a Tomosului de recunoaştere a Autocefaliei (1885) şi a Tomosului de ridicare la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române (1925) – într-o nouă traducere după originalul grecesc, volum îmbogăţit cu studii şi articole de dată recentă privind autocefalia în viaţa Ortodoxiei româneşti şi în dialogul panortodox.

5. Aprobă elaborarea şi publicarea unui volum intitulat „Viaţa şi activitatea (Sinaxarul) Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, care va
cuprinde lista participanţilor, inclusiv sfinţi dobrogeni, despre care există date şi consemnări în sinaxare, mineie, colecţii istorice etc.

6. Aprobă elaborarea şi publicarea unui album intitulat „Ortodoxia în arta sacră” care va cuprinde cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, mozaicuri, vitralii broderii, ţesături şi obiecte de orfevrărie ortodoxă, care să reflecte geneza şi contextul istoric al formulării învăţăturii de credinţă ortodoxe, sinoadele ecumenice şi sfinţii apărători ai Ortodoxiei.
În scopul pregătirii volumului „Ortodoxia în arta sacră”, eparhiile sunt rugate să comunice Editurii BASILICA numele şi adresa exactă a bisericilor parohiale şi a mânăstirilor unde se află icoane şi picturi cu reprezentări ale sinoadelor ecumenice.

7. Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, aprobă ca la Conferinţa pastoral-misionară semestrială de primăvară din anul 2010 să se trateze subiectul intitulat „2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”, cu următoarele subpuncte:

a. Istoria Crezului Ortodox (Simbolul Niceo-Constantinopolitan);

b. Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox (text şi cântare bisericească);

c. Locul Crezului Ortodox în cateheza ortodoxă (inclusiv ora de Religie şi programul Hristos împărtăşit copiilor);

d. Crezul Ortodox în dialog cu alte Biserici Creştine (problema adaosului Filioque).

8. Aprobă ca la una din conferinţele preoţeşti administrative din partea a doua a anului 2010 să se trateze distinct tema „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”, sub toate aspectele redate la punctul 3 din programul-cadru naţional bisericesc.
Această hotărâre a Sfântului Sinod a fost comunicată şi Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române şi componentelor sale, Cabinetului Patriarhal, Sectorului teologic-educaţional al Administraţiei Patriarhale, precum şi Editurii, Tipografiei şi Atelierelor Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, în scopul aprofundării tuturor aspectelor şi adoptării măsurilor necesare pentru aducerea la îndeplinire la nivelul instituţiilor centrale bisericeşti.

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD

† D A N I E L


ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Ultima actualizare (Vineri, 01 Ianuarie 2010 15:23)

Sfântul Vasile Cel Mare: SE CUVINE CA RUGĂCIUNEA SĂ FIE AVUTĂ ÎN VEDERE ÎNAINTE DE TOATE

sf. Vasile cel Mare
sf. Vasile cel Mare

Orice faptă, iubitule, şi orice cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos este normă de pietate şi de virtute. Pentru aceasta, desigur, S-a şi întrupat, înfăţişând ca într-un tablou pentru noi pietatea şi virtutea, pentru ca privind la acest tablou să imităm fiecare, după putere, originalul (arhetipul). Căci pentru aceasta poartă însuşi corpul nostru, pentru ca să imităm şi noi, pe cât se poate, viaţa Lui. Aşadar, tu, când auzi cuvântul şi fapta Lui, să nu asculţi cu indiferenţă şi simplu, oricum ar fi, ci să pătrunzi în fondul sensurilor; să devii părtaş acelora care l-au transmis după înţelesul tainic.

Pentru că, într-adevăr Marta primeşte bine pe Domnul, iar Maria se aşează lângă picioarele Lui(Luca 10, 38-39); dar amândouă surorile aveau bunăvoinţă. Să separi acum lucrurile; Marta s-a apucat să pregătească cele necesare pentru satisfacerea trebuinţei Lui trupeşti, iar Maria s-a aşezat lângă picioarele Lui şi I-a ascultat cuvintele. Deci una şi-a achitat conştiinţa faţă de ce se vedea, alta a slujit la ce nu se vedea. Pentru că într-adevăr cel prezent era şi om şi Dumnezeu, acelaşi Stăpân care a acceptat bunăvoinţa ambelor femei. Dar Marta, fiindcă era copleşită de oboseală, a rugat pe Domnul să intervină, pentru ca sora ei s-o ajute la slujire, zicând: „Spune-i să se ridice şi să slujească cu mine”. Domnul, însă, răspunzând, i-a zis: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie; Maria, totuşi, partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”(Luca 10, 40-42) . Fiindcă nu ne găsim aici ca să ne odihnim în paturi şi să hrănim pântecele, ci am venit ca să vă hrănim cu cuvântul adevărului şi cu înţelegerea tainelor. Aşadar, pe una n-a îndepărtat-o de la lucrul ei, iar pe cealaltă a acceptat-o pentru devotament. Ia aminte acum că pentru amândouă femeile au fost pregătite două părţi; una este inferioară, fiindcă a ales pe cea corporală – şi totuşi foarte utilă – slujirea; cealaltă este superioară şi mai duhovnicească, fiindcă s-a înălţat prin înţelegerea tainelor. Tu, cel care asculţi, să iei acestea în mod duhovnicesc şi să alegi pe care o vrei. Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele lui Hristos.

Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Pentru că dacă ai primit pe străini şi ai ajutat pe săraci şi ai mângâiat pe cei în suferinţă şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui însuşi. Dacă totuşi vrei să imiţi pe Maria care a lăsat slujirea trupului şi s-a ridicat la contemplarea obiectivelor duhovniceşti, să faci aceasta cu consecvenţă şi sinceritate. Lasă trupul, lasă agricultura, bucătăria şi pregătirile, şi aşează-te lângă picioarele Domnului şi ascultă cuvintele Lui, ca să devii părtaş al tainelor dumnezeirii. Pentru că (contemplarea) învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului.

Ai primit deci, iubitule, exemple şi dovada; să imiţi ceea ce vrei; poţi să devii sau slujitorul săracilor sau iubitorul învăţăturii lui Hristos. Dar dacă ai putea să le imiţi pe amândouă, din amândouă părţile vei primi roada mântuirii. Dar, primul vine cuvântul duhovnicesc, iar toate celelalte al doilea, „pentru că Maria” – spune Mântuitorul – „partea cea bună a ales” .

Aşadar, dacă şi tu doreşti să fii adept al lui Hristos, să te aşezi la picioarele Lui şi să-I primeşti Evanghelia; vei lăsa acolo toată averea ta şi vei trăi fără griji; vei uita atunci chiar propriul tău corp şi astfel vei putea să urmezi învăţătura Lui, ca să imiţi pe Maria şi să câştigi cea mai înaltă mărire. Iar când te rogi, să fii atent să nu ceri unele în locul altora şi să provoci mânia Domnului; şi să nu ceri bani, mărire lumească, putere sau orice altceva dintre cele rezultate din acestea, ci, să ceri împărăţia lui Dumnezeu, şi El îţi va procura toate cele de trebuinţă trupului, precum spune Însuşi Domnul: „Căutaţi (mai întâi) împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6, 33).

Iar pentru rugăciune, iubitule, există două moduri: primul este cel al preamăririi cu umilinţă, iar al doilea, care urmează acestuia, este al cererii. Aşadar, când te rogi, să nu începi îndată cu cererea; altfel devii bănuit în privinţa intenţiei, că te rogi lui Dumnezeu constrâns de nevoie. La începutul rugăciunii, deci, uită-te pe tine însuţi, pe soţie, pe copii; lasă pământul, întinde braţele spre cer; lasă toată făptura văzută şi nevăzută şi începe să preamăreşti pe Cel care a făcut toate; iar când Îl preamăreşti pe Acesta, să nu-ţi rătăcească mintea încoace şi încolo, nici să nu băsmeşti ca păgânii, ci să alegi din Dumnezeieştile Scripturi şi să zici: „Te binecuvîntez, Doamne, Cel îndelung-răbdător, Cel fără de răutate, Care în fiecare zi ai îndurare pentru greşelile mele şi Care ne-ai dat nouă tuturor posibilitatea pocăinţei. Căci pentru aceasta treci sub tăcere şi ne ierţi, Doamne, ca să Te preamărim pe Tine, Care dai, din iubire, mântuire neamului nostru, uneori insuflând teamă, alteori îndemnând, alteori folosind pe profeţi şi, în cele din urmă, cercetându-ne prin venirea Hristosului Tău. Pentru că Tu ne-ai creat pe noi, şi nu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru”(Psalmi 99, 2).

 

Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile Ascetice (Publicate în colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 18 , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.

 

 

Ultima actualizare (Vineri, 29 Ianuarie 2010 12:45)