Mărturisirea de credinţă a preotului Cornel Caceu sub persecuţia comunistă

Despre preotul Cornel Caceu din Arad am scris cu puţin timp în urmă în această rubrică. Atunci publicam principalele coordonate biografice şi modul în care a interacţionat cu regimul ateist din România. Însă, cercetări recente scot la iveală aspecte inedite despre mărturisirea de credinţă a părintelui Caceu, mai ales în timpul detenţiei. Este vorba de numeroase declaraţii şi note informative date de surse ale Securităţii şi deţinuţi anchetaţi în perioada „muncii cultural-educative”, adică a reeducării, de la Aiud.
Cornel Caceu era unul dintre absolvenţii de marcă ai academiei teologice arădene, iubitor de carte teologică şi dedicat slujirii Altarului, aşa cum dovedise ca preot la Parohia Arad-Spitale. Încă înainte de arestarea din 1958, parcă prevestea încercările care aveau să se abată asupra lui şi a unor preoţi arădeni recunoscuţi ca apostoli ai lui Hristos.
Într-o scrisoare din august 1956 către preotul Ioan Matei din Târgu Ocna, printre altele, scria: „Una din pasiunile tinereţii mele, patima cărţilor bune şi rare, mi-a rămas nevindecată, împreună cu prieteniile oamenilor cu suflet de omenie şi de caracter. Dar pe zi ce trece, atât oamenii, cât şi cărţile sunt tot mai rare”.
Condamnat pe nedrept la ani grei de închisoare, pentru activitatea pastoral-misionară intensă, interpretată de Securitate în cheie ideologică, Cornel Caceu avea să-şi mărturisească credinţa în temniţă tot aşa cum făcuse în libertate. În 1962, un deţinut din penitenciarul Aiud arăta într-o declaraţie cum preotul Caceu „ţinea prelegeri despre dragostea creştină pe care o sădea celor veniţi proaspăt în puşcărie. A scris o carte, «Însemnările unui păstor», netipărită şi completată în penitenciar”. Un an mai târziu, tot un deţinut se exprima în termeni categorici despre activitatea părintelui Caceu în fabrica penitenciarului Aiud, „unde lucrează cu tot elanul, depune efort fizic, nu dă înapoi. În munca cultural-educativă are rezerve. Ia parte la discuţii, reprobă legionarismul. […] Apără Biserica cu tot sufletul. Se închină în pat într-un mod discret, urăşte pe cei care vorbesc şi critică misticismul. Este un idealist convins”. Despre implicarea în reeducare a preotului Caceu şi apărarea credinţei în condiţiile de carceră, în mai 1962, detalia un alt deţinut într-o notă informativă: „Sunt aproape trei luni de când deţinutul Caceu a fost adus în camera 320 şi nu a contribuit cu nimic la munca de reeducare, care se duce în cameră. Într-o seară, când deţinutul Chisăliţă, şeful camerei, a întrebat cine poate să dea o definiţie corespunzătoare misticismului, atunci deţinutul Caceu a intervenit şi a spus: «Misticismul este forma superioară către care omul tinde. Însă, puţini sunt aceia care prin rugăciune pot atinge această treaptă»”. Într-o altă declaraţie, se relata cum preotul Caceu, la cererea unui confrate de suferinţă, „a vorbit despre puterea absolută a revelaţiunii şi despre greşita părere pe care o au unii, dându-mă pe mine exemplu, spunea deţinutul, despre Vechiul Testament, fiindcă eu am făcut afirmaţia că Vechiul Testament este periculos pentru tineret, deoarece este plin de imoralităţi. Şi a început să povestească despre o carte a sa «Însemnările unui păstor». […] A încercat să se apropie de mine, deoarece bănuia ateismul meu. Mi-a vorbit foarte mult, spunându-mi că dacă vreau să reîncep afară o viaţă nouă, şi am această siguranţă, să caut să mă înapoiez la credinţă, care îmi va folosi şi ca un suport moral. […] L-am întrebat care este vina pentru care a fost condamnat şi mi-a răspuns că motivul este că şi-a făcut datoria de preot şi român, acolo unde a fost pus. Acolo unde preoţii se abăteau de la linia Bisericii, urmând pe cea politică, el, în calitatea lui de secretar al Consistoriului Eparhiei Aradului, a fost necruţător. […] El mi-a spus că nu poate fi niciodată un prieten al comuniştilor, fiindcă doctrina creştină nu se poate împăca cu comunismul ateu, plus că i-a distrus familia, băgându-i în puşcărie şi pe copilul cel mic”.
Intransigenţa de care a dat dovadă în timpul reeducării de la Aiud, apoi în libertate, când refuza să devină informator, a constituit motivul pentru care Securitatea l-a şicanat permanent, prin anchete şi o urmărire informativă intensă, concretizată prin percheziţii domiciliare, filaj, interceptarea corespondenţei, avertizări repetate şi mutarea de la o parohie la alta, numai în mediul rural.
Adrian-Nicolae Petcu
Sursa:ziarullumina.ro